de Mihai DAN
Intelectualii au – în fine, încearcă să aibă – un cât mai evoluat simţ al umorului. Astfel, conferinţele şi simpozioanele pot, la o adică, să binedispună orice trecător nimerit într-o sală de conferinţă, în timpul comentariilor. Ba chiar şi articolele, dintre cele mai academice, de pildă ale marilor secunzi din filosofia analitică, sunt, în marginea formulelor, a observaţiilor şi a adevărului, pline de haz. Umorul acesta de tip “pauză de masă”, care ghilimetează orice recurenţă a seriozităţii, e o discreditare a argumentului, o deviere a oricărui discurs.
Nu mă gândesc la ironia care se degajă cu justa măsură, nici la gluma frontală, arlechină sau la cea histrionică, ci la râsul minimalizant, ingineresc, la umorul care deviază şi produce devălmăşie.
Orice tânăr student încrâncenat, abia venit din liceu, credul şi sincer, face notă discordantă cu gravitatea lui provincială atunci când vorbeşte timorat, prea convins, prea atent la ce (se) spune; a avea convingeri sincere e o slăbiciune, o ingenuitate nepermisă. Tânărul promiţător, aspirant la statutul de “cercetător” s-ar putea să devină şi el prilejul amuzamentului intelectualilor mai abili din jur; îl privesc puţin condescendent, dar sunt, totuşi, dispuşi la mici amabilităţi. Astfel, ca tânăr, pe lângă celelalte tabieturi (unele nonşalante, altele stupide) ale condeierilor deja deştepţi, începi şi tu, novicele, să înveţi arta umorului; iei peste picior pe cine trebuie, articulezi zâmbete, plasezi surâsuri, analizezi facial, devii serios şi descongestionezi momentele excesiv argumentative cu „un spirit” hegelian. Sfântă înţelepciune, plăcută petrecere a timpului cu cei mintoşi, câte efecte benefice arăţi, ce digestie uşoară provoci…
Dar care este resursa acestei asocieri (bergsoniene) a filozofiei, a chibzuielii, cuminţeniei şi sapienţei cu umorul? Cultura, să o spunem deschis, e raportare la celălalt, Mitsein. Pe de altă parte, reuşita întâlnirii aproapelui este prietenia, ea însăşi cel mai bun temei al relaţiilor intelectuale. Iar umorul, să o recunoaştem, este sensul şi rostul amiciţiei; o glumă e un lucru foarte serios, spunea Churchill. Iată de ce sensul cel mai intim al culturii e căderea în humor, in nadirul humorului. Dacă într-adevăr cultura e arta luării peste picior, comunitatea culturală şi academică de la noi ar putea deveni vârful de lance al culturii europene de azi…
Pentru că ne-am îngăduit o asemenea tratare, punem la dispoziţia cititorului serios (indexat ISI), pentru o zdravănă reuşită intelectuală, şi un scurt fragment bibliografic:
Bibliografie:
Bassindale, Bob. How Speakers Make People Laugh. West Nyack, NY; Parker Publishing Co. 1977
Blakely, James „Doc”. Doc Blakely’s Handbook of Wit and Pungent Humor. West Nyack, NY: Parker Publishing Co., Inc.
Braude, Jacob M. Handbook of Humor for all Occasions. Englewood Cliffs NJ,Prentice Hall 1958.
Day, J. Edward. Humor in Public Speaking. New York: Prentice Hall
Droke, Maxwell. The Speaker’s Handbook of Humor. NY. Harper & Bros 1956
