În 1989, an declarat de UNESCO „Anul internaţional Eminescu“, Uniunea Sovietică a emis o monedă omagială cu portretul lui Eminescu, având valoarea nominală de o rublă. Moneda e rară şi foarte puţin cunoscută în România. Rubla Eminescu a fost pusă în circulaţie în URSS pe 26 decembrie 1989 (în prima zi după execuţia lui Ceausescu). A fost bătută la monetăria din Leningrad – azi Sankt-Petersburg -, iar tirajul a fost de două milioane de monede, din care 200.000 de o calitate specială. Chipul lui Eminescu avea ca model imagologic fotografia acestuia din 1869. Este, desigur, o trimitere simbolică spre dimensiunea valoarii “de piaţă” a lui Eminescu, dar e regretabil că acest demers a fost făcut nu în România, ci în URSS.
Trecând de la simbolic la concret, este greu, aproape imposibil, pentru orice om sau instituţie, să facă o evaluare globală a tuturor “produselor” purtând marca Eminescu, de la publicarea primei sale poezii, în revista “Familia” a lui Iosif Vulcan (25.02.1866), până astăzi. Sunt 141 de ani de circulaţie neîntreruptă, în care numele său nu s-a estompat nici o clipă. Iar în toţi aceşti ani, au apărut zeci de mii de cărţi, ale multor mii de autori care s-au lăudat că l-au cunoscut pe Eminescu, au inventat amintiri cu el, l-au judecat, l-au adjudecat, l-au contestat.
Nu ne putem face, deci, o imagine în date şi cifre despre Eminescu, decât pornind de la un eşantion reprezentativ, ca să zicem aşa. Iar acest singur reper serios de evaluare a circulaţiei poetului naţional din secolul XIX până în secolul XXI este biblioteca Eminescu, constituită la Botoşani din donaţia renumitului bibliofil Ion. C. Rogojanu. Este vorba de 8.000 de titluri de cărţi de şi despre Eminescu, la care s-au adăugat, până acum, încă 6.000 de unităţi biblioteconomice.
Preţul lui Eminescu a crescut, în 18 ani, de peste 20 de ori
Printre cele 8.000 de titluri donate de Ion C. Rogojanu se numără toate cele 11 ediţii de “Poesii” de Eminescu îngrijite de Titu Maiorescu (Perpessicius şi Călinescu nu văzuseră decât şase), cele 17 volume ale ediţiei Perpessicius, ediţii în limbi străine, unele unicat în ţară, ediţii bibliofile apărute în ţară şi străinătate, ediţii omagiale, toate apariţiile reprezentative de exegeză eminesciană etc. La acestea se adaugă cărţi rare, din timpul vieţii poetului (ex. “Lepturariul” lui Arune Pumnul), revistele “Convorbiri literare” şi “Familia”, din timpul vieţii poetului, două ediţii ale Almanahului “România Jună”, apărute la Viena în 1884 şi 1888 etc. Sunt doar câteva exemple.
A fost, în 1989, o adevărată “luptă la baionetă” a lui Rogojanu cu comisia de evaluare a donaţiei pentru a impune un preţ decent cărţilor lui Eminescu, în special primelor ediţii. Căci, nemaiexistând, în România, tradiţia circulaţiei valorilor bibliofile, responsabilii culturali de atunci aveau reflexul de a pune cărţilor preţ de librărie. “Nu puneţi preţ de 50 de lei unei valori de patrimoniu – le-a spus Rogojanu, pentru că eu vi le donez, nu vi le vând. Cărţile acestea nu sunt în circulaţie, ele au o valoare documentară şi istorică uriaşă”. Cu chiu cu vai, o ediţie Maiorescu a “Poesiilor” lui Eminescu a fost evaluată, în 1989, la 1.000 de lei. Graţie acestui început, un asemenea volum a ajuns acum la peste 2.000 de dolari. Iar dacă, în perioada aceea, cursul leu/dolar era cam de 20 de lei, înseamnă că o asemenea carte fusese evaluată la 50 de dolari. De unde rezultă că valoarea de piaţă a lui Eminescu a crescut de 40 de ori. Căci nu numai cărţile bibliofile au beneficiat de această creştere, ci întreaga operă a lui Eminescu. Şi, o dată cu ea, valorile culturale româneşti de patrimoniu.
Industria Eminescu
Mihai Eminescu nu doar costă, ci şi produce. Poetul naţional “dă de lucru” editorilor, tipografilor, librarilor, anticarilor, bibliotecarilor, exegeţilor, autorilor de manuale, profesorilor, lingviştilor, istoricilor, pictorilor, sculptorilor, filateliştilor, medaliştilor etc. Şi chiar detractorilor. “Eminescu este cea mai mare, cea mai complexă, cea mai rentabilă şi cea mai stabilă industrie românească” – spune Tudor Octavian. “Este singura industrie românească, aflată în proprietatea statului, care nu poate fi nici privatizată, nici vândută. Şi care prosperă pe măsură ce trece timpul, căci a intrat în practica vieţii de zi cu zi. Sunt câteva lucruri absolut necesare unei vieţi civilizate: apa, aerul, mâncarea, curăţenia şi Eminescu. De ce Eminescu? Pentru că aici e vorba de limba română. Acea limbă pe care el a vorbit-o şi a scris-o cu 50 de ani înaintea contemporanilor săi. Să ne înţelegem bine: Eminescu nu a fost un inventator de limbă, ci un accelerator al ei. El a dus limba română într-un punct în care ea oricum ar fi ajuns, dar mult mai târziu… Iar industrie este prin aceea că el realmente generează activităţi cu caracter industrial, începând chiar cu producerea hârtiei. Cred că putem identifica zeci de meserii care îşi trag substanţa profesională din relaţia cu Eminescu sau din derivatele acesteia. Un asemenea derivat îl constituie detractorii, care mănâncă şi ei o pâine pe seama lui Eminescu”.
“Nu poţi face mişto de Eminescu!”
În opinia lui Tudor Octavian, cei care-l contestă pe poetul naţional au un rol activ în dezvoltarea “industriei” Eminescu, dar în nici un caz nu afectează, prin scădere, personalitatea acestuia. “E ca în relaţia unui om cu un munte. Poţi să spui că nu-ţi place. Poţi să ai şi argumente că de ce nu e bine la munte, că e umezeală, că e frig, că e sălbăticie. Şi poţi chiar să ai dreptate… Da, dar muntele există. Puţin îi pasă de părerea ta. Şi mai e un aspect, apropo de relaţia cu Eminescu: poţi să-l conteşti, poţi să-l deteşti, poţi să-l recuzi, dar nu să-ţi baţi joc de el. Nimeni nu are dreptul să facă mişto de Eminescu. E ceva în specia umană care nu-ţi dă voie să-ţi baţi joc de părinţii tăi. Dintr-un motiv foarte simplu: eşti produsul lor. Eşti gena lor. Eşti… ei”.
Cu o fină maliţie sapienţială, Tudor Octavian ilustrează raportul dintre Eminescu şi poeţii de azi prin următoarea analogie: “Ilf şi Petrov au o povestire în care un personaj face o dare de seamă despre situaţia scriitorilor dintr-o gubernie oarecare. Înainte de revoluţie – spunea personajul – în gubernia noastră era un singur scriitor. Acum avem 128. Mare dezvoltare a literaturii! Acel singur scriitor era Lev Tolstoi”.
Eminescu, mai mult citat decât citit
Primele 11 ediţii ale “poesiilor” lui Eminescu au avut un tiraj total de 14.000 de exemplare (primele opt câte 1.000, iar următoarele trei câte 2.000), ceea ce era o performanţă fără precedent. Primul beneficiar al acestor ediţii a fost şi primul său cenzor: Titu Maiorescu. Prevalându-se de faptul că poetul n-ar fi în deplinătatea facultăţilor mintale, mentorul de la Junimea a cenzurat poezia “Doina”, încă de la prima ediţie (1884), eliminându-i versuri: “Şi cum vin pe drum de fier”. Maiorescu ştia că aceste versuri, chiar în această formă metaforică, conţin o informaţie stânjenitoare care îl viza şi pe el. E vorba de marea afacere (a se citi “ţeapă”) Strusberg cu căile ferate (ceva similar cu “autostrada Behtel” de astăzi), păguboasă pentru statul român, dar profitabilă pentru Maiorescu, care era avocatul firmei Strusberg. “Povestea începuse cu mult timp în urmă, în perioada 1872-1874, când Eminescu era student la Berlin, dar şi secretar al consulului Theodor Rosetti mai întâi, şi apoi al lui Nicolae Cretzulescu. În această calitate, Eminescu trebuia să fie şi cifratorul corespondenţei, ştiind astfel la fel de multe ca ambasadorul – uneori chiar mai multe – despre afacerile derulate de statul român. Inclusiv despre negocierile cu firma Strusberg, apărată de Maiorescu. Dar, cum am mai spus-o, Eminescu este mai mult citat decât citit”.
Eminescu, agent secret?
Mai multe despre perioada de la Berlin a lui Eminescu ne-a spus Dan Toma Dulciu (autorul, de drept, al documentaţiei care a stat la baza reportajului TVR despre poetul nostru naţional, în cadrul campaniei “Mari români”). Am aflat astfel că Eminescu avea, în paralel cu studiul, şi “jobul” de seretar particular al consulului, misiunea secretă (sau, poate, doar discretă) de a scotoci arhivele de la Königsberg pentru a culege informaţii despre tratatele internaţionale în care erau implicate ţările române (era înainte de obţinerea independenţei). Avem, în felul acesta, o imagine mai puţin cunoscută a lui Mihai Eminescu: aceea, pe de o parte, a unui agent de informaţii externe, iar pe de altă parte a unui om extrem de bine informat despre situaţia politică internă şi din Europa, ceea ce explică atitudinea lui tranşantă de mai târziu, în publicistica de la “Timpul”, şi ecoul formidabil pe care l-a avut vocea sa în epocă.
Moştenitorii drepturilor de autor
Am amintit că primul beneficiar (am putea spune chiar profitor) al banilor încasaţi din editarea poeziilor lui Eminescu a fost chiar mentorul său, Titu Maiorescu. Avocat versat, acesta a tipărit fără probleme primele cinci ediţii, neavând acordul autorului şi însuşindu-şi câştigurile împreună cu tipograful-librar Socec. După moartea poetului, fratele acestuia, Matei, cere în instanţă compensaţia drepturile de autor moştenite în calitate de frate (aceste drepturi funcţionau, la vremea aceea, timp de 10 ani după moartea autorului). “În acest sens – ne spune Dan Toma Dulciu – Matei l-a somat pe Socec, la 10 decembrie 1894, să înceteze editarea şi a cerut, în acţiunea îndreptată împotriva librarului bucureştean, ca acesta să fie „condamnat să-mi plătească suma de şase zeci mii lei (60.000) drept daune ce mi-a fost cauzat prin faptul că a editat şi pus în vânzare cărţi ale defunctului meu frate, a căror proprietate literară este a subsemnatului (…) cer dobândă, cheltuieli de judecată şi timbre etc”.
Compromisuri şi donaţii
Până la urmă, Matei Eminescu a căzut la înţelegere cu Maiorescu, contra unei sume fixe de 250 de lei pentru fiecare ediţie tipărită. Suma în sine era destul de mare (comparabilă cu salariul unui ministru), dar mică în raport cu tirajul cărţilor. Totuşi, presiunile juridice ale lui Matei l-au determinat pe Maiorescu să grăbească transferul manuscriselor şi cărţilor lui Eminescu, aflate în posesia sa, către Academia Română (în 1902, şi 1904), sub formă de donaţie. „Matei făcuse însă un gest asemănător înaintea lui – spune Dan Toma Dulciu. În 1895, el a recuperat biblioteca poetului, aflată în locuinţa lui Ioan Slavici din Strada Amzei nr. 16, şi a donat-o Fundaţiei Universitare din Bucureşti (actuala Bibliotecă Centrală Universitară n.r.). Din păcate, toate cărţile aveau să fie distruse, după 100 de ani, în incendiul din decembrie 1989”.
O descoperire senzaţională: primul film
despre Eminescu, realizat în 1914
În ciuda percepţiei generale că Eminescu ar avea marca pusă peste tot, la nivel de instituţii, lucrurile nu stau deloc aşa. Muzee care să-i poarte numele nu există decât la Ipoteşti, Iaşi şi Bacău, biblioteci Eminescu nu există decât una (cea donată de Ion C. Rogojanu la Botoşani) şi mai sunt câteva licee. Există în schimb, în galaxie, un asteroid care se numeşte Eminescu, descoperit şi botezat aşa de un român din Canada. Avem şi o operă rock „Eminescu”, pusă în scenă de Filarmonica din Oradea, în anul 2000.
La capitolul filme cu sau despre Eminescu stăm iarăşi prost. Cu excepţia a trei documentare şi a două încercări de ficţiune („Luceafărul”, în regia lui Emil Loteanu, şi „Eminescu versus Eminem”, regizat de Florin Piersic Jr), nu prea avem nimic. S-a descoperit însă, în Arhiva Naţională de Filme, o peliculă de 21 de minute, realizată în 1914, care este primul film documentar destinat vieţii lui Eminescu. Filmul se numeşte „Eminescu, Veronica, Ion Creangă” şi a fost realizat de unul dintre cercetătorii controversaţi ai vieţii lui Eminescu. Numele lui : Octav Minar. Deşi circulă de multă vreme pe internet, filmul nu a fost menţionat până acum trei ani, nicăieri. Este un document extraordinar de valoros, atât pentru istoria literaturii, cât şi pentru istoria cinematografiei româneşti. Descoperirea lui se datorează lui Ion. C. Rogojanu şi Dan Toma Dulciu, fondatorii Asociaţiei Ospeţia din România, care au şi cumpărat o copie a peliculei.
