tribulaţiile lui Rembrandt

—Unde sunteţi? ne întreabă vocea binecunoscută, după primele exclamaţii de bucurie. Trec să vă iau. Ve­niţi după‑masă la noi.

Cu plăcere.

După câteva ceasuri, coborâm în faţa blocului. Maşi­na lui Daniel ne aşteaptă.

Daniel arată în linii mari ca atunci când a plecat, nici mai gras, nici mai slab, în plus cu acel aer indefinisabil de bună‑stare pe care îl au cei mai mulţi oameni de pe‑aici, un soi de zâmbet subiacent, combinat cu haine bu­ne şi cu o aură de siguranţă de sine, mai rar întâlnit pe meridianul nostru.

Stă pe undeva prin suburbii, într‑o casă frumoasă cu gră­dină, în care îşi exercită dreptul la căutarea fericirii îm­pre­ună cu nevasta americancă (a treia în ordine crono­lo­gică) şi cu cei doi copii apăruţi pe parcursul nobilei căutări.

Ne aşezăm la masa de sub pom. Băieţeii, nişte „ange­lotti” de doi şi de patru ani, zburdă goi puşcă în jurul nostru. Iarba neverosimil de verde, cerul albastru de vară, câinele alb, flocos, boschetele pline de flori alcătuiesc un tablou paradisiac, pe care liniştea cartierului îl proiectea­ză parcă în afara timpului.

Tot vorbind, timpul trece pe nesimţite.

Cer voie să vizitez „le petit coin”.

—La etaj, în dreapta scărilor, mă informează Daniel.

Intru în casă şi încep să urc treptele, uitându‑mă dis­trat în jur. Privirea mi se agaţă de tablourile înşirate pe peretele scării, unul după altul, multe reproduceri după gravuri de Rembrandt. Arată într‑un fel special, mă intri­gă ceva şi mă apropii să mă uit mai bine la ele.

Sfinte Dumnezeule!

Ori am halucinaţii, ori astea sunt originale!

Mă năpustesc afară.

—Daniel, gravurile tale de Rembrandt arată a origi­nale!

—Sunt. Le‑a cumpărat bunicul, înainte de război, la Sotheby’s.

Ne uităm cu ochi rotunzi la el, fără grai. Cum naiba le‑o fi scos din ţară?

Râde cu gura la urechi.

—Să vă spun. Cu vreo doi ani înainte să plec, tre­când prin Piaţa Romană, am văzut o maşină înmatriculată în Anglia, oprită lângă trotuar.

Alex moare de curiozitate, după cum văd.

—Şi te‑ai apropiat de ea?

—Întotdeauna am fost cam inconştient.

—Mda. Uite unde te‑a dus chestia asta.

—Nu mă plâng. În maşină erau doi băieţi şi o fată: încercau cu disperare să afle de la trecători unde e secţia de miliţie.

—Pe ce limbă???

—Spre ghinionul lor, habar n‑aveau că suntem o populaţie eminamente francofonă şi se străduiau să se facă înţeleşi pe englezeşte.

—Şi nu‑i înţelegea nimeni, nu‑i aşa? Bine le făceau. Au uitat istoria? Suntem urmaşii mândrilor romani. Ca şi francezii. Gintă latină. De câte ori s‑au războit englezii cu francezii?

—Vezi cum ştii? Se vede că eşti băiat cu educaţie. M‑am dus să‑i ajut. Ce credeţi? Voiau să meargă să reclame un viol.

—Ia te uită!

—Da. În seara precedentă poposiseră într‑un peisaj idilic, lângă un lan de porumb.

—Lasă‑mă să ghicesc. Trei englezi faţă‑n faţă cu du­rele realităţi carpatine?

—Ai ghicit. În cursul nopţii, fata intrase în porum­bişte pentru fireşti nevoi şi, fire pudică, se îndepărtase de prietenii ei mai mult decât ar fi fost prudent. Drept care făcuse cunoştinţă cu virilitatea mioritică, prin intermediul a trei tineri simpli, din popor, aflaţi în tradiţionala stare avansată de ebrietate. După cum ştiţi, când e în starea asta, săteanul se dă la tot ce mişcă.

—Ei, şi? Sentimentele lui nu contează?

—Contează, dar nu pentru englezi.

—Şi i‑ai dus la miliţie?

—Le‑am arătat unde e şi le‑am explicat că nu se vor alege decât cu o pierdere de vreme.

—Au înţeles?

—Erau nişte tineri cu şcoala vieţii, aşa că au renunţat la reclamaţie.

—Şi i‑ai dus la hotel.

—Nu erau genul de turişti care nu pot trăi decât în hoteluri de patru stele. N‑aveau bani nici de două. I‑am dus la mine‑acasă.

—Ca să mă exprim adecvat, what for?

—Erau simpatici şi n‑aveau bani de hotel.

—Te repeţi.

—Credeam că n‑ai înţeles.

—Şi cât timp au stat la tine? O lună? Un an?

—Trei zile. Au bătut Bucureştii în lung şi‑n lat. Sea­ra veneau acasă şi le plăcea tot ce le dădeam de mâncare.

—Şi mămăliga?

—Mai ales.

—Bănuiesc că asta a mai uşurat lucrurile. Trei guri în plus pe sărăcia aceea…

—Nu erau pretenţioşi. Recunoscători pe deasupra.

—Îmi dau seama. Şi, până la urmă?

—Când să‑şi ia rămas bun, i‑am întrebat pe unde se întorc acasă.

—Şi pe unde se întorceau??

—Prin Paris, unde aveam şi eu o mătuşă.

—Ce coincidenţă!

—Ce noroc! Le‑am spus că aş vrea să‑i trimit ceva prin ei.

—Le‑ai spus şi ce ai vrea să trimiţi?

—42 de gravuri de Rembrandt.

—Eşti curajos.

—Oricum erau pierdute pentru mine. În ţară mi‑ar fi fost greu să le vând. Din ţară mi‑ar fi fost imposibil să le scot. Am mers la risc.

—Au fost de acord?

—Fără şovăire. Mi‑au spus să dau drumul sulului de gravuri în fun­dul maşinii. Aveau un fel de dubiţă pră­pădită, plină de lucruri aruncate claie peste grămadă. În fund era un mal­dăr de haine, crătiţi, cutii de conserve, saci de dormit, încălţări, cărţi…

—Zici că erau studenţi?

—Da, la filosofie.

—Asta explică. Şi i‑ai lăsat să plece cu gravurile tale?

—Ce aveam să fac? I‑am lăsat.

—Şi pe urmă?

—Am aşteptat.

—Mult?

—Mi s‑a părut foarte mult. O lună.

—Eşti răbdător.

—După o lună n‑am mai aşteptat. Am zis adio gra­vu­rilor. Băieţii ar fi trebuit să ajungă în trei zile la Paris, să‑i dea mătuşii gravurile, iar ea să‑mi dea un telefon să‑mi spună că a primit cartea despre pictura olandeză. Ar fi fost semnalul că au ajuns gravurile.

—Totuşi văd că până la urmă le ai.

—La o lună şi jumătate după plecarea englezilor, am primit două cărţi poştale. Prima, din Londra, mă anunţa că studenţii nu avuseseră suficienţi bani ca să mai treacă prin Paris şi, după ce ajunseseră la Londra, nu avuseseră bani ca să expedieze gravurile la Paris prin poştă. Se scu­zau că le‑au trimis abia atunci, cu atâta întârziere. A doua, de la Paris, era de la mătuşă: mă înştiinţa că a pri­mit cadou 42 de cărţi despre pictura olandeză.

Ne bucurăm de istorioara morală cu happy‑end. Uite, dom­nule, cinstea n‑a dispărut cu desăvârşire de pe mapamond! Trăncă­nim toţi trei, plini de încântare. Un sin­gur element lipseşte din tablou.

—O să vină şi ea, dă‑o‑ncolo, zice Daniel cam nepăsător, ca răspuns la o privire întrebătoare aruncată celui de‑al patrulea scaun.

Şi, într‑adevăr, vine şi ea.

E o cucoană înaltă, blondă. Pentru o altă femeie care ar arăta ca ea, poate te‑ai simţi tentat să întrebuinţezi cali­fi­cativul „subţire”; pentru ea nu‑ţi vine în minte decât cuvântul „uscată”. Buzele ei surâd, dar ochii nu. Pe un alt chip, poate că acest zâmbet ar putea fi caracterizat drept „politicos”; pe al ei, nu‑ţi trezeşte decât impresia de „gla­cial”.

Suntem hrăniţi cu feluri franţuzeşti, melci în cochilia lor şi paupiettes de veau, atenţie prietenească din partea lui Daniel, care ştie că ne face plăcere să gustăm mân­carea locului. Melcii ni se par nişte bucăţele de carne tare şi cam fără gust, dar sosul de unt, usturoi şi pătrunjel mă­runţit ne place la nebunie. Les paupiettes sunt grozave, ca nişte sărmăluţe înfăşurate într‑o foaie subţire de carne, în loc de varză. Luăm reţeta de umplutură, ca să încercăm să le facem şi acasă.

Încet, se înserează şi trebuie să ne retragem.

Ne despărţim cu nostalgie.

Am putea să luăm un pacheţel pentru rudele din Ro­mânia?

Cum să nu putem?

Din fericire, e un pacheţel destul de mic. Când ajun­gem „acasă”, îşi ia locul în portbagajul Daciei, care ne aşteaptă lângă trotuar, acolo unde am lăsat‑o în prima seară pariziană. Constatăm că s‑au adunat destule pachete şi pacheţele.

Nu‑i nimic. Cum nu avem de gând să ne cumpărăm nimic de pe‑aici, mai e loc.

Mai rămânem la Paris aproape trei săptămâni.

Batem străzile de dimineaţa până seara, vânăm zilele cu intrare gratuită la muzee, ne învârtim prin centru şi iscodim după monumente până în cele mai îndepărtate colţuri ale oraşului, ne ducem la Versailles, la Vaux le Vicomte, la Fontainebleau, la Saint Germain en Laye, ba chiar şi la Chartres.

Seara, când ne întoarcem acasă, ne oprim să ne luăm de mâncare.

Stăm îndelung la etalajul pescăriei, pe trotuar, în faţa magazinului, şi ne uităm, ca la zoo, la nenumăratele spe­cii de peşti de vânzare.

În faţa patiseriei, ne oprim un minut şi ne îmbătăm cu mireasma de unt şi de vanilie. Ne cumpărăm rar prăjituri, dar parfumul lor ne ia minţile.

—Ştii cum se spune pe‑aici despre unele femei? mă întreabă ritual Alex. „La grâce encore plus belle que la beauté”. Aşa şi cu prăjiturile astea. Mirosul e încă mai bun decât gustul.

În schimb, ne lăcomim la pâine. La orice oră am veni acasă, găsim baghetă caldă la brutăria din colţ.

Irezistibilă.

Până ajungem sus în apartament, mâncăm o baghetă.

Încet, începem să cunoaştem cartierul şi oamenii, flo­ră­reasa între două vârste care îşi aranjează tot timpul bu­chetele din vasele puse pe trotuar, lângă uşă, cele două surori care au o prăvălie de blue‑jeans, patronul băcăniei celei mici, mereu ascuns după o perdea, de unde pândeşte vigilent clientul. Ne împrietenim cu dulăul vânzătorului de la magazinul de vinuri, care‑şi face veacul pe trotuar, învârtindu‑se printre picioarele trecătorilor.

Ne place micul apartament, atât de confortabil, şi ghe­na de gunoi (foarte curată, de altfel) unde un mic afiş scris de mână ordonă sobru: ”S’il y a des ordures qui tombent par terre, il FAUT les ramasser”. Pentru noi, e ca un bileţel de dragoste pe care‑l citim zilnic, pentru că recu­noaştem scrisul prietenei noastre Oana. N‑o vom ve­dea, pentru că nu se va întoarce din sud înainte de ple­carea noastră, e unul dintre puţinele lucruri cu adevărat triste din călătoria noastră.

Am putea să stăm la nesfârşit în oraşul ăsta, dacă am avea cum să ne petrecem timpul aşa cum ni‑l petrecem acum, pe străzi şi în muzee.

Dar ştim că nu se poate. Viaţa noastră e în altă parte.

Chiar dacă e mai urâtă. Chiar dacă e mai grea.

Şi, oricum, nimeni nu ne poate lua speranţa.

În sfârşit, ne hotărâm să plecăm. Viza noastră prelun­gită mai e valabilă numai o săptămână.

Gazda noastră, Oana, ne dă telefon să‑şi ia rămas bun. Putem să luăm un pachet cu daruri pentru familia de‑acasă?

Desigur că da.

Minunat. E pregătit de mult, n‑avem decât să‑l cău­tăm în dulap.

Pachetul e aşezat lângă celelalte ofrande, în fundul portbagajului. Punem alături bagajele şi într‑o bună di­mi­neaţă, cu inima grea, eliberăm locul de parcare din faţa blocului.

Nu vorbim. Lăsăm Parisul în urmă şi deja ne e dor de el. Adieu, douce France.

Îi înţelegem pe românii noştri care, de un veac şi ju­mă­tate încoace, consideră Franţa ca a doua patrie.

A doua.

Pentru moment, suntem în drum către prima.

La urma urmei, nu i se spunea altădată capitalei noas­tre „Micul Paris”?