salonul artelor

Privim amândoi înainte, tăcuţi, la drumul care se în­tin­de parcă la infinit, în timp ce alergăm kilometri după kilometri.

Drumul de întoarcere a început.

Mai avem încă timp să ne răzgândim.

Dacă ne răzgândim în timp util, adică până la fron­tiera cu Germania, am putea să rămânem în Franţa. Li­ber­­tate. Spirit, Sena, şansonete, Lully, pain au chocolat, Lou­vre. Lucruri bune franţuzeşti. Libertate. Douce France.

Nici dacă trecem graniţa în Germania, nu e totul pier­dut. Am putea rămâne în Germania. Libertate. Precizie, corectitudine, hărnicie, punctualitate. Gotic. Bach. Ordnung. Disziplin. Lucruri bune nemţeşti. Libertate.

Am putea să ne răzgândim chiar şi în Austria. Fru­moasă ţară. Libertate. Valsuri, cafea, strudel, Salzburg, Mozart. Lucruri bune din Austria. Libertate.

Încă nu ne‑am hotărât. Poate că, la capătul drumului, nu ne aşteaptă oraşul nostru mohorât, cu oameni tăcuţi şi prudenţi, ci un cămin nou, într‑un loc în care există liber­tate. Mai avem încă timp.

Dar, inexorabil, Franţa rămâne în urma noastră.

Curând, trecem graniţa spre Germania. Grănicerii se uită curios la noi. E drept că suntem nişte păsări rare. Doi români în Dacia lor naţională, în drum spre casă.

Avem un ţel imediat. La Stuttgart ne aşteaptă priete­na noastră Kuki, pe care am înştiinţat‑o de la Paris că tre­cem s‑o vedem în drum spre casă.

Kuki e un minunat şi paradoxal exemplar uman, re­zul­tatul apropiat de perfecţiune al unui amestec de nea­muri, de idei, de admirabile calităţi şi de adorabile defecte.

În venele ei curge sânge polonez, românesc, nem­ţesc şi cine mai ştie de câte feluri. Pe baza celui nem­ţesc, a­cum câţiva ani şi‑a mutat oficial în Germania me­lan­colia, patima pentru euritmie, devotamentul faţă de ideile lui Steiner, generozitatea bolnăvicioasă, depen­den­ţa de mu­zică de cameră live – numai live, muzica impri­mată, indi­ferent pe ce, e muzică moartă, fantomă firavă a celei izvo­râte direct din instrumente.

Când ne‑a auzit la telefon, ne‑a anunţat că trebuie să poposim măcar o noapte, două la ea, că din momentul în care am intrat în Stuttgart nu vom avea decât să urmărim pe străzi direcţia indicată de un panou pe care e desenat un elefant – adică spre grădina zoologică, şi că în poarta grădinii ne va aştepta ea, întrucât locuieşte în imediata apro­piere a acestei instituţii. Ne‑a mai adus la cunoştinţă că a cumpărat cearceafuri noi special pentru noi şi că în oraş se află prietenul nostru comun Petru, venit într‑o depla­sare înlesnită de Uniunea Artiştilor Plastici, al cărei mem­bru este. Ne‑a dat vestea bună că în ziua următoare l‑a invitat pe Petru la masă, ca să ne vedem cu toţii.

Soarta noastră fiind hotărâtă fără drept de apel, nu ne‑a mai rămas decât să ne supunem.

Am ajuns la Stuttgart târziu spre seară şi, fără sur­prin­­dere, am constatat că tăbliţa cu elefant ne duce fără greş (eficienţa germană) drept în poarta grădinii zoo­logice din oraş.

Imediat şi‑a făcut apariţia şi Kuki.

Revedem cu bucurie făptura ei frumoasă, firavă, cu bucle angelice negre, încadrându‑i chipul ca în tablourile prerafaelite.

În două minute suntem la ea acasă. Acum, acasă în­seamnă pentru ea un apartament de două camere, cu dependinţe. Adică un closet şi o bucă­tărie.

În bucătărie, rămân mută în faţa manifestării spiri­tului practic german: lipită de peretele de lângă chiuvetă, o masă rabatabilă acoperă o cadă. Din robinetul chiuvetei porneşte un maţ cu un capăt ca de stropitoare. Când vrei să te dedai plăcerilor spălatului, hocus‑po­cus: te duci la bucătărie, ridici tăblia mesei, te vâri în cadă, tragi maţul şi faci duş ca un paşă. Dacă mă gândesc bine, în com­paraţie cu duşul la tu­fiş, suntem găzduiţi ca nişte sibariţi.

Într‑o oarecare măsură…

Cât ai clipi din ochi, aflăm câteva noutăţi.

Vom dormi în aceeaşi cameră cu Kuki, întrucât a ce­dat gratuit şi pe termen nedefinit cea de a doua cameră a aparta­mentului ei lui Hans, un tânăr sculptor german aflat într‑o stare cronică de precaritate financiară, a cărei pro­funzime nu e egalată decât de cea a geniului său.

În aceeaşi încăpere cu noi va dormi încă o protejată a ei, o tânără balerină. Duduia respectivă are mai multe calităţi care o îndri­tuiesc la simpatia şi respectul nostru.

În primul rând e româncă. Mă rog, măcar în parte. În cea mai mare parte.

În al doilea rând, de şase luni a fugit din ţară. Mă rog, nu chiar fugit: a plecat într‑un turneu cu un ansamblu de ba­let, şi i‑a plăcut atât de mult Italia – şi mai ales unul din­tre cetăţenii acestei ţări, încât a preferat să rămână acolo.

În al treilea rând, e într‑un moment dificil al exis­tenţei ei. Mă rog, se poate spune că e însărcinată în cinci luni.

În al patrulea rând e foarte nenorocită, căci, după patru luni de fericită convieţuire, s‑a dovedit că seducă­torul italian e un ticălos deja însurat, tată a trei copii, şi misogin pe dea­supra.

Pentru care motiv, viitoarea mamă şi‑a luat zborul spre Germania, în compania unui om de afaceri german dotat cu o maşină de lux cu număr de înmatriculare din Bonn, ceea ce l‑a pus la adăpost de posibile întrebări in­dis­crete ale grănicerilor în legătură cu identitatea şi paşa­portul însoţitoarei sale.

Din păcate, după o idilă pe cât de pasională pe atât de scurtă, omul de afaceri german s‑a dovedit a fi un ticălos tot atât de josnic ca şi predecesorul lui italian.

Mica balerină s‑a pomenit în stradă, piruetând în ra­fa­lele aspre ale vântului societăţii capitaliste.

Atunci a găsit‑o Kuki.

Sufletul ei angelic nu cunoaşte îndoiala.

Balerina rătăcitoare a fost adoptată.

Dar sculptorul genial avea ceva vechime în casă şi era încrustat straşnic, astfel că singurul loc liber (în afară de cel din încăpătoarea inimă a gazdei) era un petec de po­dea în camera lui Kuki, suficient pentru a adăposti o saltea.

Cum e trecut de zece noaptea şi căutarea unor tufişuri propice campingului sălbatic în jurul Stuttgart‑ului se poa­te dovedi lipsită de noroc, luăm cunoştinţă cu stoi­cism de datele problemei.

Protestăm numai când ni se face propunerea să dor­mim în patul proaspăt înfăţat cu cearceafurile noi, timp în care gazda ar dormi pe jos, împreună cu balerina.

Nu, o să dormim noi pe jos, pe păturile şi pe cearcea­furile aduse de‑acasă, iar Kuki o să doarmă în propriul ei pat. Fără discuţie.

Aşa se şi întâmplă. Scoatem aşternuturile din cufărul maşinii şi le întin­dem pe petecul de covor rămas liber.

Urmează o noapte în care nu ne plictisim deloc.

Balerina, o domnişoară posacă, cu o figură ca de lemn şi cu o burtică gogoneaţă, doarme somn neliniştit pe salteaua ei, în­vâr­tindu‑se, foindu‑se şi gemând stins la intervale regulate.

Pe sculptorul Hans n‑am avut ocazia să‑l cunoaştem: ni s‑a explicat că, muncit de febra creaţiei, stă de două zile zăvorât în cameră.

În seara aceea n‑aveam să‑l vedem.

În schimb îl auzim.

Are un sforăit solemn, cu acorduri marţiale, care răz­bate necruţător prin pereţi şi învolburează aerul din între­gul apartament. Din când în când, bolboroseşte cuvinte nedesluşite, purtând în somn conversaţii lungi, pătimaşe, probabil cu muza.

Adormim greu, abia spre dimineaţă. Dormim somn de plumb.

Mă trezesc tresărind şi, când mă uit la ceas, mă în­fior. E ora unsprezece. Presupun că dimineaţa.

În casă domneşte liniştea. Miroase a prăjit. Lângă mine, Alex doarme dus. Balerina şi salteaua aferentă au dispărut.

La fel şi Kuki.

Mă strecor dintre pături şi pornesc în cercetare.

Uşa sculptorului e în continuare închisă.

În bucătărie dau peste Kuki. Mâinile ei fine de prin­ţesă poloneză sunt înfipte într‑o oală plină de cartofi fierţi în coajă, pe care‑i curăţă cu dexteritate. Pe masă, într‑un platou, se înalţă un munte de şniţele.

Îmi dă de ştire că balerina însărcinată s‑a dus să facă o plimbare bună pentru sănătate, că sculptorul Hans va binevoi să se arate la ora mesei, că la prânz vor veni de ase­me­nea prietenul nostru Petru, fostul lui elev Joachim, un promiţător sculptor german de origine română, priete­nul lor Dan, un poet sensibil care în clipa de faţă îşi câş­tigă cele necesare traiului vânzând hot‑dogs într‑un chioşc, Lena, o talentată actriţă de teatru, momentan angre­nată în îngrijirea florilor din parcurile oraşului, şi Radu, un grafician de viitor, care preferă să se concen­treze asupra devenirii lui, refuzând să‑şi risipească vre­mea cu ocupaţii triviale destinate dobândirii hranei, aşa că întâmpină cu bucurie orice invitaţie ce presupune în subsi­diar oferte gratuite de alimente.

Număr discret pe degete.

Rezultă că, dacă ne punem la socoteală pe noi doi, pe bale­rină, pe genialul şi pe gazdă, vom fi zece persoane la masă. Brusc, muntele de şniţele nu mi se mai pare chiar atât de înalt.

Kuki îmi arată cu mândrie un castron plin ochi cu ciu­perci cu sos, altul cu mazăre verde şi un coşuleţ în care se lăfăieşte o grămadă respectabilă de pateuri cu brânză. Se grăbeşte cu curăţatul cartofilor. Îmi explică gentil că s‑a sculat dinadins foarte devreme de dimineaţă, ca să termine de gătit înainte de a ne trezi noi, astfel încât să ne putem bucura nestingheriţi de confortul băii‑bucă­tărie.

Ne grăbim să profităm de amabila ofertă. Apoi o ajutăm pe Kuki să pună masa.

Rând pe rând, încep să se arate oaspeţii.

Primul sună la uşă Petru. Revedere entuziastă. Nu ne‑am mai văzut de aproape două luni, adică de când am plecat noi din ţară. După îmbrăţişările de rigoare, ne dă veşti despre ce s‑a mai întâmplat în lipsa noastră, având în vedere că el a plecat de numai trei săptămâni.

În timp ce stăm de vorbă, se întoarce acasă balerina. Plim­barea i‑a adus puţină culoare în obraji. Strălucirea dia­fană a femeilor însărcinate ascunde în parte consis­tenţa lemnoasă a chipului ei.

Ceilalţi invitaţi sosesc toţi în acelaşi timp. Casa se umple de zgomotul vocilor, de hohote uşoare de râs, de clinchetul paharelor în care Kuki toarnă de zor un vin roşu, sec şi consistent.

Meschinăria mă îndeamnă să remarc că, dintre toţi, numai Petru a adus ceva: o bocceluţă cu rufe murdare şi o piesă de schimb pentru fierăstrăul lui electric (e sculptor), pe care ni le înmânează cu rugămintea să le pu­nem în cufărul maşinii şi să i le ducem acasă, ca să nu se mai încurce cu ele pe tren.

Ne aşezăm în jurul mesei. Conversaţia e în toi. De­odată, se aude un scârţâit prelung. Uşa camerei lui Hans se deschide încet şi prin crăpătură se strecoară prudent un cap hirsut, înzestrat cu o impozantă barbă roşcovană, ex­trem de zbur­lită, şi cu o chică pe măsură, de culoarea fo­cului. Ti­mid ca o violetă, genialul se extrage treptat din bâr­logul lui.

E un tânăr înalt, puţin adus de spate, a cărui siluetă şuie, ondulantă, mă face să mă gândesc la un şarpe. Reptează discret până la scaunul rămas liber, alunecă fluid în el, trage mai aproape platoul de şniţele şi cas­troanele cu legume şi, fără să rostească o vorbă, începe să îndese mâncarea în gură, cu o vi­teză absolut uluitoare.

Cu toate că şi restul comesenilor par a fi dotaţi cu o sănătoasă poftă de mâncare, balerina e singura care‑i ţine cu adevărat piept căpcăunului.

Trag cu ochiul fascinată la întrecerea celor doi titani. Nu trece mult până să‑mi dau seama că genialul n‑are nici o şansă în faţa echipajului format din tânăra mamă şi plodul ei încă nenăscut. Şniţelele dispar din platou, mătu­rate de vijelie. Legumele se topesc.

Câteva mâini înarmate cu furculiţe se întind şi îşi pun porţiile la adăpost în farfurii.

Cât ai clipi din ochi, pe masă se face curăţenie. Pla­toul gol străluceşte ca luna plină într‑o noapte fără nori. Castroanele arată ca linse. Din moviliţa de pateuri n‑au mai rămas decât câteva firimituri. Numai în bolul în care a fost salată verde, a mai rămas o frunzuliţă stingheră, care parcă cerşeşte atenţie.

Căscând gura la comeseni, am cam neglijat aprovi­zionarea personală. Mă gândesc că am citit pe undeva că trebuie să te ridici de la masă cu senzaţia că ai mai putea mânca ceva. Cred că în momentul de faţă respect pe deplin această cerinţă ideală.

Nu. Urmează desertul. Un fel de biscuiţei sfărâmi­cioşi şi o chisea cu dulceaţă, din care ia fiecare atât cât vrea să‑şi pună pe prăjitură.

Programul artistic vine după desert. Balerina înhaţă chi­seaua şi începe să opereze metodic cu linguriţa, ră­zuind cu înverşunare ultimele particule de dulceaţă de pe pereţii vasului.

Fără să scoată nici un cuvânt, Alex se ridică şi iese. Se întoarce peste un minut, aducând din maşină cele trei cutii cu gem chinezesc de caise, care au supravieţuit călă­toriei. În doi timpi şi trei mişcări, viitoarea mamă găseşte deschizătorul de conserve, taie capacul primei cutii şi vâră cu voluptate linguriţa în ea.

La cafea se iscă discuţii aprinse, din care un ascul­tă­tor atent ar ieşi foarte instruit în privinţa multor subi­ecte, de la ultimele tendinţe în teatrul contemporan la reţete infailibile de slăbit şi la decăderea picturii europene.

După care, toată societatea decide să iasă în oraş, pentru o analiză pe teren a arhitecturii moderne, aşa cum este ea materializată în Stuttgart.

Plimbarea prin oraş e plină de farmec, cu excepţia mo­mentelor grele când trebuie să ne urcăm într‑un tram­vai sau autobuz.

Capitalismul, bazat pe crunta exploatare a omului de către om, n‑a instituit încă gratuitatea generală pe mijloa­cele de transport în comun, aşa că se pare că există regula ca persoanele care urcă în ele să‑şi achiziţioneze în prea­labil un bilet.

În staţii există diverse maşinării care facilitează acce­sul cetăţeanului la respectivul bilet, dar cusurul tuturor aces­­­tor apa­rate constă în aceea că ele nu funcţionează (adică nu eliberează zisul titlu de călătorie) decât dacă le alimentezi cu suma cuvenită, de preferinţă în monede.

În asta constă dificultatea.

Noţiunea de bani n‑are nimic comun cu mediul artis­tic reprezentat de grupul nostru restrâns dar select.

Pe de altă parte, căzută intempestiv pradă demonului contradicţiei, mama universală (am numit‑o pe Kuki) nu manifestă nici o intenţie să cumpere bilete pentru toată adunarea. Stăm în staţie şi ne uităm visător de la aparatul de bilete la Kuki şi viceversa.

În cele din urmă, ruşinată intens şi pe deasupra cu un sentiment oribil de trădare, mă furişez până la aparat, vâr nişte monede în el şi aştept. Maşinăria zuruie confidenţial şi scuipă printr‑o fantă două bilete. Cu capul plecat, îmi reiau locul lângă Alex, sub privirile reprobatoare ale în­tre­gului grup.

Mă adresez sfios actriţei de viitor:

—Lena, nu‑ţi iei bilet?

—Prefer să fiu urâtă pentru ceea ce sunt, decât iubită pentru ceea ce nu sunt, răspunde ea cu superbie.

Bănuiesc că vorbele cu care‑şi ilustrează actul de cu­raj civic sunt de fapt cine ştie ce replică din cine ştie ce piesă şi, în faţa dublei mele carenţe – cea a îndrăznelii şi cea a cunoaşterii dramaturgiei moderne, mă retrag cu demnitate în cochilia mea.

Urcăm cu toţii în tramvai. Cancerul trădării roade mai adânc decât ne închipuiam: se dovedeşte că mic‑bur­gheza Kuki e posesoare de abonament. Îmi e o frică de moarte să nu dea peste noi vreun control. Stau cu inima strânsă până coborâm, deşi eu am bilet.

În cele din urmă, scăpăm indemni.

Pentru moment.

Scena se repetă de câte ori ne urcăm în vreun tramvai sau autobuz. Mă trec apele de groază.

Coşmarul ia sfârşit abia pe seară, când ne întoarcem acasă.

Noaptea decurge întru totul identic cu cea prece­den­tă. De data asta însă, mitridatizaţi, dormim cu nesimţire.

A doua zi, odihniţi şi lustruiţi, ne luăm rămas bun.

Kuki ne petrece, cu un pachet mărişor în mână.

Ne‑am supăra dacă ne‑ar ruga să ducem pachetul ăsta prietenilor din ţară?

Ei, asta‑i bună, de ce să ne supărăm?

Pachetul e înghesuit lângă celelalte. Portbagajul e plin ochi. Nu ne închipuiam că s‑au adunat atâtea.

Dar nu‑i nimic. Mai e loc. Nu prea mult, dar mai e.

Cu inima uşoară, plecăm mai departe, spre München