Subiectul este delicat şi aparent la limita vulgarităţii. În realitate, lucrurile nu stau chiar aşa, vulgaritatea ţinînd, de fapt, de modul de abordare, de intenţie şi de context. „Naturalia non sunt turpia” (cele naturale nu sunt vulgare) ziceau latinii, iar noi încercăm să le dăm dreptate, în cele ce urmează.
Părul pubian este ultimul văl al misterului feminin. El are rostul lui, estetic şi erotic, ca tot ce ţine de anatomia umană şi instictul sexual. Iar acesta din urmă poate fi exploatat în două moduri: un „artist” pornografic, de pildă, exploatează instinctul sexual în acelaşi mod ca o prostituată. Un poem, un film sau un roman de dragoste exprimă sau scoate în evidenţă misterul, tragedia sau comedia instictului sexual.
Revenind la aşa-zisa vulgaritate a părului pubian şi a „locului” pe care acesta îl ascunde – dar îl şi indică, în acelaşi timp – , „Cântarea Cântărilor” rezolvă sublim problema, printr-un şirag de metafore, unice în poezia de dragoste a lumii: „grădina încuiată”, „fântână acoperită şi izvor pecetluit”, „paradis de rodii cu fructe dulci şi înmiresmate, avînd pe margini arbuşti care revarsă miresme”. Aceşti „arbuşti care revarsă miresme” au creat mari probleme de conştiinţă artiştilor care s-au încumetat să picteze nuduri. De teama de a nu cădea în vulgar sau în erezie, aceştia au „eradicat” complet părul pubian din anatomia corpului feminin. Prin prestigiul tradiţiei, moda nudurilor astfel epilate (sau rase, sau cum să le zicem?) a continuat până în secolul al XIX-lea, în îmbâcsita pictură academistă. Exasperat de atâta ipocrizie plastică, scriitorul francez Theophile Gautier a avut o reacţie polemică extrem de îndrăzneaţă pentru epoca sa, compunînd un catren antologic:
„O, dulce barbă femină
Ce arta să te radă-a vrut,
Primeşte, pe mătasea-ţi fină
Poemul meu, ca pe-un sărut”.
Abolită în artele plastice, moda „cheliei pubiene” (scuzaţi expresia!) a revenit agresiv în pornografia contemporană şi, probabil, prin influenţă, în practica uzuală a scumpelor noastre partenere de viaţă. Nemaiavînd ce să dezbrace, femeia mileniului trei s-a dezbrăcat până şi de părul pubian, ultima haltă a misterului. Dacă Arghezi s-ar fi născut în zilele noastre, probabil multe dintre poeziile sale n-ar mai fi existat, întrucât lipsea sursa de insipiraţie.
Mai exact, în absenţa părului pubian, îndepărtat artificial şi fără milă… poetică, niciodată nu s-ar fi putut scrie aceste graţioase versuri:
„Nu poţi iute să-ţi ascunzi
Sânii albi, abia rotunzi
Şi păianjenul din plasa
Cu trei colţuri, ca mătasa”.
Într-o ipotetică polemică pro sau contra părului pubian, îndrăznim să ne situăm cumva de partea lui Arghezi, a lui Gautier şi, implicit, a „Cântării Cântărilor”.
În orice caz, după cum se vede, problema părului pubian devine din ce în ce mai spinoasă, ba chiar ţepoasă. Mai ales după trei zile de la epilare.
(Din volumul „DE CE URÂM FEMEILE?”, în curs de apariţie)
Iar acesta din urmă poate fi exploatat în două moduri: un „artist” pornografic, de pildă, exploatează instinctul sexual în acelaşi mod ca o prostituată. Un poem, un film sau un roman de dragoste exprimă sau scoate în evidenţă misterul, tragedia sau comedia instictului sexual.
Revenind la aşa-zisa vulgaritate a părului pubian şi a „locului” pe care acesta îl ascunde – dar îl şi indică, în acelaşi timp – , „Cântarea Cântărilor” rezolvă sublim problema, printr-un şirag de metafore, unice în poezia de dragoste a lumii: „grădina încuiată”, „fântână acoperită şi izvor pecetluit”, „paradis de rodii cu fructe dulci şi înmiresmate, avînd pe margini arbuşti care revarsă miresme”. Aceşti „arbuşti care revarsă miresme” au creat mari probleme de conştiinţă artiştilor care s-au încumetat să picteze nuduri. De teama de a nu cădea în vulgar sau în erezie, aceştia au „eradicat” complet părul pubian din anatomia corpului feminin. Prin prestigiul tradiţiei, moda nudurilor astfel epilate (sau rase, sau cum să le zicem?) a continuat până în secolul al XIX-lea, în îmbâcsita pictură academistă. Exasperat de atâta ipocrizie plastică, scriitorul francez Theophile Gautier a avut o reacţie polemică extrem de îndrăzneaţă pentru epoca sa, compunînd un catren antologic:
„O, dulce barbă femină
Ce arta să te radă-a vrut,
Primeşte, pe mătasea-ţi fină
Poemul meu, ca pe-un sărut”.
Abolită în artele plastice, moda „cheliei pubiene” (scuzaţi expresia!) a revenit agresiv în pornografia contemporană şi, probabil, prin influenţă, în practica uzuală a scumpelor noastre partenere de viaţă. Nemaiavînd ce să dezbrace, femeia mileniului trei s-a dezbrăcat până şi de părul pubian, ultima haltă a misterului. Dacă Arghezi s-ar fi născut în zilele noastre, probabil multe dintre poeziile sale n-ar mai fi existat, întrucât lipsea sursa de insipiraţie.
Mai exact, în absenţa părului pubian, îndepărtat artificial şi fără milă… poetică, niciodată nu s-ar fi putut scrie aceste graţioase versuri:
„Nu poţi iute să-ţi ascunzi
Sânii albi, abia rotunzi
Şi păianjenul din plasa
Cu trei colţuri, ca mătasa”.
Într-o ipotetică polemică pro sau contra părului pubian, îndrăznim să ne situăm cumva de partea lui Arghezi, a lui Gautier şi, implicit, a „Cântării Cântărilor”.
În orice caz, după cum se vede, problema părului pubian devine din ce în ce mai spinoasă, ba chiar ţepoasă. Mai ales după trei zile de la epilare.
(Din volumul „DE CE URÂM FEMEILE?”, în curs de apariţie)
