Dacă faci unei femei o asemenea declaraţie, mai mult ca sigur că te vei trezi cu o geantă în cap. Dacă, în schimb, o femeie îi spune unui bărbat: “Eşti viril ca un armăsar”, aprecierea este percepută ca un compliment. Este ciudat cum acelaşi lucru poate fi insultă şi măgulire în acelaşi timp, în funcţie de cine, cui se adresează şi de context. Cândva, la emisiunea “Parte de carte” de la Pro Tv, Cristian Tabără i-a avut ca invitaţi pe Mona Muscă şi Andrei Gheorghe. Cum era de aşteptat, discuţia, care pornise de la comentariul unei cărţi despre rolul femeii în istoria Europei, a degenerat în polemică. Mona Muscă a relatat, la un moment dat, o întâmplare din tinereţe: un tânăr şi frumos medic i-a adresat, în urmă cu vreo douzeci de ani, aceste cuvinte: “Eu iubesc caii şi femeile. Dar dumneavoastră sunteţi mai frumoasă ca un cal de rasă”. Ei bine, Mona Muscă a considerat şi continuă să considere acel compliment, al acelui tânăr şi frumos medic, drept o insultă. Andrei Gheorghe a reacţionat imediat: “Dar calul este un animal superb. Iar omul acela iubea caii”. “Şi eu iubesc câinii” – i-a replicat Mona. “Dumneavoastră ce aţi crede dacă v-aş spune că sunteţi frumos ca un pechinez?”. “Aş spune că e o răutate” – a mai apucat să zică Andrei Gheorghe, dupa care Cristi Tabără a reuşit să aducă discuţia pe făgaşul emisiunii.
A rămas în suspensie răspunsul la urmatoarea întrebare: care este linia de demarcaţie între compliment şi insultă? Într-un context de comportament monden, ca şi în relaţiile dintre sexe, în general, modul de adresare se bazează pe un sistem de convenienţe. Poţi să-i spui unei femei că e frumoasa ca un trandafir, ca o orhidee, ca o dalie, ca o narcisă, ca o chiparoasă, ba chiar ca o zambilă, ca un ghiocel etc., dar nu poţi să o compari cu p…zda ţigăncii, ciuboţica cucului, coada şoricelui, sunătoarea, ca să nu mai vorbim de rostopască, tătăneasă, izmă şi alte plante medicinale. Aceleaşi convenţii metaforice îşi regăsesc termenii în regnul animal. Este permis, de pildă, ba chiar recomandabil, să-i spui unei femei că are ochi de căprioară, dar în niciun caz că are o privire de capră, de oaie sau de vacă, deşi ochii acestor animale exprimă aceeaşi blândeţe serafică. Prin analogie, unui bărbat îi convine să fie comparat cu un armasar, cu un taur, cu un cocoş, cu un şoim sau cu un vultur, sau, în persepectiva vegetală, cu un cedru, cu un brad, cu un paltin sau cu un stejar, dar în niciun caz cu un pechinez, cu un papagal, cu un dud sau cu un corcoduş.
Sistemul de convenienţe în care se încadrează problema complimentelor este limitat şi superficial. Acestea ţin mai mult de codul bunelor maniere şi reglementează, la modul cumva globalizat, flirtul.
Convenţia ne uşurează viaţa, în sensul că ne asigură un confort psihic minim şi ne scuteşte de efortul de a gândi excesiv. În particular, complimentele sunt o problemă mult mai complexă şi mai nuanţată. Când o persoană ne compară cu cineva sau cu ceva, trebuie, dacă ne interesează părerea acesteia, să ne gândim la sistemul de valori, la intenţie şi la modul său de percepţie a esteticului. Deci, atunci când un barbat care iubeşte caii îi spune unei femei: “Sunteţi mai frumoasă ca un cal de rasă”, el îi face acesteia un compliment, pentru că frumuseţea ecvestră reprezintă absolutul sau în materie de estetică. Şi dacă, în intimitate, i-ar spune: “Iubito, eşti frumoasă ca o iapă”, în mod sigur nu ar fi o insultă, ci un omagiu.
Iar replica “Eşti frumos ca un pechinez” este într-adevăr o răutate, pentru că este reacţia la o presupusă jignire. Problema insultei şi a complimentului este, de fapt, forma actualizată a moralei din basmul “Sarea în bucate” al lui Petre Ispirescu, pe care Mona Musca se pare că l-a uitat.
(Din volumul „DE CE URÂM FEMEILE?”, în curs de apariţie)
