Am zăbovit mult până să încep să mă gândesc că aş putea într-o bună zi să iau pixul în mână şi să scriu ceea ce veţi vedea în următoarele pagini. Nu este nimic inventat. Şi nici închipuire. Totul este adevărat. Totul s-a petrecut exact aşa cum veţi citi de acum înainte, dacă veţi avea cât de cât răbdare. Această relatare este dedicată tuturor celor ce şi-au omorât vreun părinte, sau vreun frate, sau vreo soră, sau chiar vreo rudă sau vreun prieten, şi apoi au fost traşi la răspundere, ca şi cum fapta s-ar fi petrecut din vina lor. Şi mai este dedicată şi tuturor avocaţilor, judecătorilor şi procurorilor sau oricărei fiinţe ce a îndrăznit fie şi o clipă să creadă că vinovatul de această groaznică întâmplare se face cel în cauză. Voi, criminalilor, fraţii mei, fiţi pe pace, nu veţi păţi nimic, niciodată, căci nu voi sunteţi răspunzători că v-aţi omorât mama sau copilul sau fratele sau sora sau prietenul, ci altcineva, de care mă tem şi nu mă tem, pe care îl inţeleg pentru ce a făcut când s-a răzvrătit, pentru că toţi îi semănăm, toţi, fără nici o deosebire, dar pe care nu-l admir şi pe care nu-l voi admira niciodată. Şi ştiţi la ce mă refer când spun că nu vi se va întâmpla nimic. Fiţi pe pace, fraţii mei, acolo unde sunteţi, în închisoare sau aşteptând verdictul sau ascunzându-vă pe undeva, cu inimile rănite, hăituiţi şi huliţi de toată lumea: va veni şi ziua voastră de eliberare. Există undeva un Dumnezeu pentru fiecare dintre voi, poate e acelaşi, poate sunt mai mulţi, nu mai dau verdicte în ceea ce priveşte credinţa şi religia. Mi s-au întâmplat prea multe ca să zic că numai cutare credinţă are dreptate. Cred şi eu într-un Dumnezeu, dar mi-l făuresc în fiecare zi, în funcţie de ce mi se mai întâmplă, de ce mai citesc, de ce mai văd de jur împrejurul meu…Încă o dată, fiţi pe pace, fraţii mei, libertatea este aproape. Iar vouă, tuturor celor care i-aţi condamnat, vouă, tuturor celor care credeţi că nu aveţi nici o legatură cu crima fratelui vostru, devenit peste noapte duşmanul vostru şi un gunoi, numai bun de scuipat, vouă care vă simţiţi acum jigniţi până în străfundurile fiinţei voastre, văzând că îl consider pe aşa zisul ucigaş de rând, frate de-al vostru, vouă, cărora vă place atât de mult să priviţi la televizor întâmplări despre cum şi-a omorât cutare mama sau tatăl sau copilul, numai pentru a vă mângâia orgoliul că uite ce drept şi ce bun şi ce curat sunt eu faţă de criminalul ăsta, vă spun: opriţi-vă, până nu veţi ajunge mai rău decât cei pe care îi consideraţi mai sălbatici decât nişte animale şi răspunzători de mersul prost al societăţii.
Mă drogam mult în vremea aia, în special cu heroină la seringă, şi începusem să am vedenii, nopţile erau un fel de stări de veghe şi eram vizitat de tot felul de personaje, mai mult sau mai puţin reale. Aşa mi se părea atunci, a fost o perioadă incredibil de promiscuă, de înceţoşată, ca şi cum aş fi stat tot timpul dincoace de perdea şi instinctele-mi s-ar fi manifestat în spatele ei, asemeni unui melc, pipăind cu ochii-antenă cleioşi, străvezii şi nesiguri, însă orbi în mare măsură, entităţile infernului de dincolo. Singur în cameră, stând şi fumând, cu urechile ciulite la oarecare posturi de radio, pupilele din vârful lujerelor carne se pliau pe fiinţe diforme, şi eu, aşteptand aici, rămâneam înfiorat, dar şi distrat, oarecum, de situaţia hipnotică purtându-mă în miezul ei. Într-o noapte a venit la mine un pitic cocoşat, cu un singur ochi lipit nesigur pe capul oval şi ţuguiat spre occipital, cu buze de maimuţă, albastre ca pruna şi dinţi sacadaţi, căci la un moment dat ştiu că am simţit cum mi se prelinge ochiul antenă, de melc, alunecând înăuntrul gurii, ca într-o peşteră umedă de unde tocmai plecase o lipitoare gigantică, părăsindu-şi cuibul. M-am crispat instantaneu şi am rostit un cuvânt înfricoşat, iar trolul a plecat cu gesturi greoaie, nesigure, zâmbind ca un dement, dar asta s-a petrecut cu repezitorul, ca atunci când apeşi tasta fast-forward pe telecomanda dvd-ului şi filmul, chiar şi de groază, devine hilar-grotesc, pierzându-şi din demonism. Imediat după asta am crescut volumul aparatului de radio la maxim, pentru a mă încredinţa că piticania a fost doar o închipuire, deoarece nu voiam să accept, la acea vreme, că diavolul există, deşi teoretic, îi susţineam, cu violenţă, şi pe Dumnezeu şi pe Satana.
Spre dimineaţă m-a luat somnul şi m-am prăbuşit într-o groapă cu vâscozităţi pe pereţii ce păreau vii, fără vise, neagră. Şi huma asta avea, aproape de fiecare dată când reuşeam s-o dibuiesc cât de cât, nuanţe de tot felul, vineţii, maronii, portocalii, roşii, cu regularitate, însă, îşi reveneau spre funingine. Eram ca şi cum aş fi călătorit într-un cortegiu funerar, şi cu toate că mă arătam convins că omul, odată ce s-a născut, nu mai poate muri niciodata, oricât s-ar chinui, această evidenţă, deşi ar fi trebuit să mă copleşească cu bucuria florii nemuririi, de undeva, din adâncimi cutremurătoare prin mărimea lor, veneau veşti rare, dar la intervale regulate, scrise pe anume foi, foi prinse la rândul lor de un cablu, ca dintr-o fântâna ale cărei tuburi de ciment străbăteau, prin lungime, întâi subconştientul, de unde pornea primul tub, continuând cu mersul spre suprafaţă, adică semi-conştientul încă tulburat de puterea vieţii şi, într-un final, către gura ei, tubul lucidităţii, unde aşteptam, perfect conştient, următoarea veste. Ştiam că fântâna asta nu putea fi distrusă şi, în noaptea aia, catalogată de mine drept unul dintre momentele cele mai bizare din viaţă, nemaiavând nimic de pierdut, m-am aruncat cu capul în jos, să-i dau de fund şi să mă răfuiesc cu fiinţele ce-mi trimiteau răvaşele alea infernale. Tot căzând mi-a înmugurit în suflet frica de durere, mână-n mână cu frica pură, apriorică, pentru a cărei esenţă imposibil de prins în mâna înţelegerii, asemenea mercurului înşelător, şi-au dat viaţa şi, uneori, sufletele, geniile şi marii nebuni ai lumii. Şi atunci, în străfulgerarea de panică străpungându-mă cu obiectul oţelit tinzând spre asemănarea cu săgeata ideală, până la sângele ţăşnind din rănile sparte, ivite instantaneu în corpul viu al conştiintei mele, m-am apucat cu mâinile de cablu. Am intuit răceala lui de şarpe şi solzii regulaţi, a început să se mişte, să unduiască, şi atunci, încercuit din toate părţile de spaime, una mai rigidă ca alta, am căzut în hăul interminabil. Nu zic că mi s-a părut, ci zic: chiar am atins, în timpul căderii în gol către subconştientul cast, sau, mai bine zis, către izvorul inconştientului, materia primă ce alcătuieşte veşnicia. Pentru o clipă, doar. Şi tot pentru o clipă am putut rezista vedeniei ce mi s-a deschis în mine ca un spectru-halou, instantaneu, în toate cămările fiinţei, trup şi suflet la un loc. N-am putut, evident, rezista, din cauza groazei ce mă bântuia. Era ca şi cum cineva ar fi plantat, în fiecare celulă a trupului şi a sufletului meu seminţe de spaimă, şi primăvara venise odată, demult, dar eu m-am trezit în plină vară, şi florile morţii mă alungaseră din mine: nu mai eram decât o grădină perfectă, invadată, însă, de flori carnivore.
A doua zi la facultate a venit Curcanu şi m-a luat cu maşina, după care am mers undeva, pe un câmp în apropierea capătului tramvaiului 16 şi ne-am preparat o doză consistentă. Ca întotdeauna, am aşteptat cu nerăbdare valul, culcaţi pe spate, pe scaunele BMW-ului său broscuţă, cumpărat de părinţii lui, cu condiţia să renunţe la marfă. Şi, când a venit, ne-am lăsat duşi de el, într-o voluptate aproape fără margini, pe care mi-o doream infinită în intensitate, şi vedeam heroina alergând prin tuburile venelor la aceeaşi viteză cu sângele, sângele purta heroina în braţe, pe când ea se lăsa dusă ca un mic pui gudurat în braţele mamei sale, uneori rolurile se inversau, căci se impregnau una de cealaltă până la o oarecare identificare, nu se mai ştia sigur când se făcea transferul ăsta înşelător, noi stăteam pe boturile caiacelor, ca nişte canotori extremi pe râuri repezi de munte, aşteptând, cu sufletul la gură cascade de apă cât mai înalte spre adâncuri, bucuroşi încă o dată de câştigul unei asemenea performanţe în atingerea acestui punct atât de râvnit de iubitorii de beţie artificială, n-a mai trecut mult şi cerurile s-au deschis, consecvente ca de fiecare dată, primitoare, proaspete, fără să ne judece, fără să ne ceară nimic în schimb, şi din nou, ca într-un film protestant cu trucaje de doi bani, vizualul presupunea doua cartoane azurii culisând în dreapta şi-n stânga, în golul rămas ivindu-se ceva mai albastru, mai intens, mai dureros, suficient de romantic pentru a ne păcăli, şi de astă dată, că totul e spre bine, că nimic nu e contrafăcut, că o puteam lua de la capăt încă o dată, şi poate, după aceea, hai mai încă o dată, până când moartea sau ceva mai dulce decât ea ne-ar fi coagulat sângele, bunul nostru cel mai de preţ, garanţia supremă că orice s-ar întâmpla, chiar de s-ar abate asupra întregului pământ un război generalizat, ne-am regăsi unul pe altul, eu si Adi, undeva, într-un colţişor pe toată această planetă blestemată, nevăzuţi de nimeni, singuri cu heroina în fiolă şi cu sângele aşteptând, să-şi strângă măcar pentru ultima oară la sân puiul său cel mai drag, sensul întregii sale existenţe. Câmpul se lăţea de jur împrejurul nostru, deformându-se miraculos, ca într-un număr de magie, albastrul său, împrumutat dinspre tării, se îngroşa în miimi de secundă, uneori, total lipsit de discernământ, se subţia pe sub iarba masivă, reuşind să rămână verde, puţin mai încolo începea, într-un singur capăt, pădurea seculară cu stejari ca nişte elefanţi cu trompele ridicate, pe undeva trecea trenul, nu l-am privit, doar i-am ascultat şuieratul fulgerător, atât de ireal încât pentru o clipă am izbucnit amândoi într-un râs bolnăvicios, cangrenat, încercam cu mari sforţări să ne privim unul pe altul spre a ne transmite explozia de mulţumire încetinită, aproape de comă, ce creştea în pielea inimilor noastre asemenea fetusului în pântecele mamei, dar nu reuşeam, căci pleoapele ne erau prea grele, parcă purtam pe gene găleţi de plumb. Albăstrea al naibii cerul ăla aşa de liniştitor, nu mai ştiam ce înseamnă cuvântul grijă, cu toate astea nu ajungeam niciodata să naştem ceea ce ne umfla sufletele precum burţile fetelor însărcinate, târziu,de-abia a doua zi realizam că vom reuşi, prin dava ( termen argotic pentru heroina), cel mult să gestăm în inimi bucurii adânci, fără a ne bucura măcar de prima lor suflare, de primul lor scâncet de bucurie extra-uterină. Târziu, în noapte, am revenit parţial în mine, şi-am adormit, până spre încolţirea zorilor, mai bătrân ca niciodată, cu senzaţia că am putrezit şi, cu toate astea, viaţa îmi refuza moartea.
-Hai, frate, mai repede!
– Da’ stai, mă, nene, să-ţi trăiască mă’ta, ho, că n-am chef să-mi dau pe lângă. Marius scoase acul din piele, duse păpuşa (seringa) în dreptul ochilor şi mai măsură o dată câte unităţi sunt. Această execuţie nu putea avea nici un motiv, pentru că oricum îmi făcusem mai puţin, o bilă întreagă ar fi fost periculos, deci îi rămânea restul, adică o bilă şi un sfert. Acum nu mai eram trăgător serios, ca înainte, mă lăsasem de aproape 6 luni, însă tot mai băgam marfă în mine, cam o dată la o lună, când luam salariu. Îmi era foarte greu să mă abţin atunci, dimineaţa, când mă trezeam simţeam o bucurie pervers-stăvilită, orice aş fi aflat în ziua respectivă- o moarte, o boală – mă domoleam gândindu-mă că peste 7 ore voi fi varză, cu prietenii mei voi intra în raiul de o după-amiază. Însă de puterea conştiinţei nu eram sigur niciodată.
– Băga-mi-aş p…-n ea de marfă! Mi-a stricat Jean acu de la păpuşă, futut-i morţii mă-sii! Hai, frate, ajută-mă, nu mai sta aşa, că mi se coagulează.
– Ce ţi se coagulează, mă, eşti nebun? Ţi se coagulează o pulă! Cum să se coaguleze marfa, că nici nu ţi-a dat sângele, nici n-ai sânge-n păpuşă! Sau e d’aia naşpa?
– Nu ştiu, frate, poate e! mi-a urlat în cap. Da hai odată, ţine-mă, că mi se duc venele. Hai, apucă-mă de-aici! Mâna era vânătă şi umflată de la miile de înţepături adunate în ani de zile, aproximativ 7.
– Aşa, hai, strânge-mă! Ah, ce mână rece ai, futu-te-n gură!
– Bă, io’-mi bag p…, dacă mă mai injuri te fut în gură şi nu te mai ţin!
– Hai, frate! mi-a miorlăit.
– Păi du-te, frate-n p… mea, las-o-n p..a goală de şmecherie, chiar aşa? Tot timpul mă-njuri! Ce ţi-am făcut de mă-njuri?
– Hai, frate, hai, Andrei, frate, odată, că mi se duc venele şi mă cac pe mine! Ahhhh!!! Ţopăia şi-şi strângea pulpele, se vedea că parcă acum, în câteva clipe, o să se scape pe el. Hai, frate ( acum se ruga de-a binelea), hai, te roagă fratele tău, să mor dacă te mai înjur vreodată, da ţine-mă că nu pot să-mi fac dacă nu mă ţii, ştii foarte bine că nu mai am vene deloc.
– Bine, frate, da să-mi bag p..a, dacă mă mai înjuri o dată, nu mai vorbesc cu tine!
– Nu, frate, şi ţopăi mai departe, gata. Deodată, acul a lucit neobişnuit de puternic şi m-am îngrozit. Acea zvâcnitură de lumină mi-a adus aminte de perioada dependenţei puternice, cu zile în care mă trezeam dis-de-dimineaţă, ud leoarcă, după ce toată noaptea petrecusem, ca de obicei, pe celălalt tărâm, în ţinutul curvelor voluptuoase şi al puterii peste ceilalţi oameni, prieten la cataramă cu marii mafioţi, cu parlamentari, cu senatori, cu avocaţi ce apăreau la TV, răspunzând întrebărilor reporterilor condescendent, ca nişte dumnezei invers-îngăduitori, pentru câteva clipe, cu cei pe care îi jefuiseră cu o zi înainte, şi pe ale căror soţii le violaseră, pe multe dintre ele de bună voie, ameţite de puterea sălbatică înconştientă, spartă pe dinăuntru de primitivism strălucitor cu ţepi, de fapt, un nebun demonizat privit dinafara celulei: în timp ce îi încearcă plânsul nervos de frica durerii fizice pe vizitatorii întâmplători ( asta vor deveni spitalele pentru nebuni, muzee cu exponate vii, o grădină zoologică umană), nebunul se zbate în cămaşa de forţă, rânjind oarecum ameninţător, dar mai mult prosteşte, făcând gesturi obscene şi ameninţănd cu bătaia, vizitatorii rânjindu-şi unii altora la rândul lor, plini de dorinţa ascunsă în buze schimonosite, ca nebunul să spargă geamul şi să-i ia la bătaie. Eram atât de ud dimineaţa, cu părul teribil de umed, precum o cârpă cu care speli bucătăria, cu tricoul transpirat, o transpiraţie rece: la trezire, imediat la ieşirea din vis, mă aştepta viaţa: eram certat cu părinţii, nu mai aveau nici un pic de încredere în mine, vândusem toate cărţile din casă, cărţile la care ţineau atât de mult ai mei şi pe care le iubeam şi eu ( erau exemplare din “ Biblioteca pentru toţi”, adunate de tata, de-a lungul celor 10 de ani de tinereţe încă liberă, până la 30, când s-a căsătorit, 10 ani de salarii fără aşteptări mari, de salarii fără familie, care puteau merge oriunde, şi de cele mai multe ori coteau spre cărţi şi excursii cu prietenii, iar mie îmi aduceau aminte de copilăria de până în liceu, copilăria gimnazială, plină de preludii, până în miez, fără să ajung la gunoaiele dezvăluirii), îmi vândusem şi multe haine, plus o bormaşină, tot a lu‘ tata, şi încă câte şi mai câte de care nu-mi mai aduc aminte, decât atunci când le caut şi nu le mai găsesc, sau îi aud pe ai mei: -Andrei, iar ai dat din casă? –Ce, mamă? – Geaca aia neagră a lu taică’tu, aia impermeabilă, era singura lui geacă de ploaie mai bună, ce naiba, chiar aşa…Soarele intra pe fereastră, însă Maria, biata mea mama ( numele Preasfintei, şi mă infiora de fiecare dată) se târa mai mult prin bucătărie, încercând să învie la fiecare răsărit de la care cerşea salvarea mea din tenebrele mocirloase, miraculoase şi neînsorite ale heroinei.
Mi-am descleştat palmele de pe braţ şi am luat-o pe scări în jos.
– Ce faci, mă, eşti nebun?
– ……………….
– Andrei, ce faci, frate? Ce-ai? Paşii-mi se mai auzeau. De ce eşti, mă, bulangiu? Vino şi ţine-mă şi pe mine, eu te-am ajutat!
– ………………
– Futu-ţi morţii mă’tii de jegos! Bine, frate, bine! Hai, mă, ţine-mă şi pe mine, dă-te-n sânge de lache! S-a deschis o uşă, un glas de bătrână: “ O să chem poliţia, iar vă drogaţi pe scară?!!! Ce faceţi acolo, bagabonzilor!”
– Taci, bre, din gură, închide uşa că te ia curentul şi mori! Taci din gură, futu-ţi morţii mă’tii de babă dementă…Hai, frate, vino sus! M-a ajuns din urmă. Hai, frate, să-ţi trăiască mă’ta., hai să-mi fac şi io şi după aia mergem să ne plimbăm. Iau io ţigări, pateuri, şi mergem la Ines că sunt pizde mişto acolo. Hai, că am nişte bani păstraţi special pentru noi doi, după ce ne facem varză. Ştiam că minte, sau că are doar cel mult un sfert din câţi bani zicea că are la el.
– Nu mai, frate, ţi-am zis că nu mai stau, gata.
– De ce eşti, mă, bulangiu? Futu-ţi mortii mă-tii de jegos! Mare labagiu eşti! Ee, futu-ţi gura mă-tii, dacă nu mă duc şi te spun lu bunică-ta! Să-i zică şi lu mă’ta să vadă şi Maria ce băiat cuminte are, că ziceai că te laşi şi te-ai lăsat din p..ă…Puţin mi s-a făcut frică. O iubeam prea mult pe maică-mea. Am cedat.
Cum am ieşit din bloc, m-a izbit puternic căldura soarelui. Oameni mişunau prin staţia de tramvai care-ncotro. La coadă, la covrigărie, aşteptau vreo 6-7 persoane. Prin geamul unde servea vânzătoarea trecută de 40 de ani, alcoolică şi fardată ca un clovn, cu şuruburile degete împachetând pateurile unsuroase către pensionari şi alte fiinţe episodice pe acea stradă, ieşea un abur coclit şi dulce de pâine dospită, ce-mi penetra nările, rotocoale-rotocoale. Se ridicau către balconul etajului 1, renovat de curând( clădire construită pe la 1900), transformat în salon de înfrumuseţare şi frizerie. Am luat-o năuc pe Lizeanu, clătinându-mă, încercând să par cât mai normal. M-am oprit puţin în dreptul covrigăriei. Fete îmbrăcate în alb şi murdare de făină, cu bonete albe pe cap, ca într-un spital, coceau pâine în cuptor şi m-au privit cu poftă. Bruneta s-a apropiat de geam, s-a aplecat peste tejghea, şi-a scos sânii şi tăietura lor derutantă cât mai înafară şi mi-a şoptit:
– Doriţi ceva? am auzit-o, înecat în ceaţă. Pleoapele mi-au căzut peste globii oculari umflaţi-amorţiţi, s-a făcut întuneric şi am auzit prin beznă:” Toate vor cu altul. Omul se plictiseşte de ceea ce are. Trebuie să merg mai departe, să văd.”
Mă cam săturasem de Andreea. La început, a fost frumos, ca orice început. Aproape un an de zile a ţinut atracţia sexuală. Ceilalţi 3 ani, până la despărţirea de acum o lună jumate, chin. Obsedat de Dumnezeu, de religii şi de sistemul ce conduce vieţile oamenilor, simţeam că mă înăbuş când Andreea se uita, suficientă sieşi, sătulă şi puţin grasă, la show-urile TV în care erau invitaţi actori, fotomodele, manelişti, oameni de show-biz, emisiuni în care se invitau unii pe alţii, pentru a-şi face reciproc reclamă sau pentru a se bârfi. Ăsta e scopul clar, perceput de oamenii-masă, cei ce duc vieţi normale, trăitori asidui ai week-endului, revoltaţi doar în propria familie sau, cel mult, în cercul de prieteni, unde devin eroi şi obiect de masturbaţie al femeilor din cuplurile vecine. Fiinţele de sex feminin trăiesc experienţa cu bărbaţii ce le aparţin, transmutându-le, însă, în clipele de extaz, personalităţile, undeva, într-un deşert neimportant şi non-eroic, în locul lor apărând eroii de mai devreme. Ochii le sunt bandajaţi. Nu văd scopul neclar, pe care îl consideră un mit deprimant. Mă închid din ce în ce mai des în camera mea, mă aşez pe marginea patului, îmi iau capul în mâini, aleg o cazma bine ascuţită, cu lama cât mai lată, şi încep să sap pământul, alcătuit din bulgări grei şi colţuroşi. Nu-mi dau seama de prima dată dacă nimeresc sau nu bucata cea mai bună. Însă de fiecare dată găsesc bulgări divini amestecaţi cu cei în descompunere. Diverse miresme îmi ajung la nas, se ivesc apoi şobolani morţi strângând între dinţi ghiocei, fetuşi străvezii, nedezvoltaţi bine, abandonaţi de mame alcoolice, ştirbe, ţinând în mână crucifixuri de lemn ori statuete budiste, bucăţi de excremente din care încolţeşte grâu fraged. Aştept cu spaimă vedenia ce apare invariabil: o pasăre mare şi albă, cu aripile cariate şi mâncate de o boală necruţătoare: lepra, pare-se, chinuindu-se să-şi cureţe cu ciocul putreziciunea intrată în pene şi în carne. Pasărea e acoperită de bancnote de un dolar, în ale căror chenare piramidele se mişcă şerpuitor, ochiul din vârful ei clipeşte la răstimpuri, semn că e viu. Şi atunci îmi apare scopul neclar. Ochiul se măreşte şi în el se pot vedea mulţimi de oameni, chefuind la un banchet universal, ce împânzeşte tot pământul cu mesele şi ringurile lui de dans.
