Perimetrul în discuţie, aflat pe malul Colentinei, datorită condiţiilor geografice prielnice este locuit încă din epoca bronzului. Dar monumentele istorice pe care încă le mai putem admira aici aparţin evului mediu şi secolului al XIX-lea. Vom vorbi mai jos despre un lăcaş religios cu un nume pitoresc „Mănăstirea Plumbuita” şi despre două ctitorii ale unei faimoase familii de boieri, intelectuali şi domnitori români – familia Ghica – adică palatul şi biserica Tei.
Mănăstirea de călugări Plumbuita are forma actuală din timpul lui Matei Basarab în 1647 care a reconstruit o biserică mai veche din temelie şi a construit Casa Domnească, astăzi adăpostind un muzeu cu obiecte de artă religioasă şi colecţie de cărţi vechi, unele având mai bine de 500 de ani.
Numele de Plumbuita i-a fost dat de localnici, datorită faptului că biserica a fost multă vreme acoperită cu tablă de plumb. Există şi legende în jurul acestei denumiri. Se spune că numele de Plumbuita vine de la faptul că Matei Basarab, având nevoie de ghiulele în timpul luptei, a dat la topit acoperişul de plumb al mănăstirii pentru a le fabrica. Altă legendă spune că bătălia lui Matei Basarab cu Radu Iliaş, care a avut loc sub zidurile mănăstirii, a fost atât de aprigă, încât mulţimea de ghiulele căzute pe acoperişul bisericii, topindu-se, a dat acoperişului un luciu de plumb. Radu Iliaş fusese trimis de sultan spre a-l detrona pe Matei Basarab. Câştigând bătălia acesta rămâne domnul Ţării Româneşti.
În cadrul mănăstirii a fost înfiinţată prima tiparniţă din Bucureşti şi a treia în ordine cronologică din Ţara Românească, după cele de la Mănăstirea Dealu şi de la Târgovişte, prima carte tipărită aici fiind un Tetraevengheliar, în anul 1582, urmată de o Psaltire. Astăzi în cadrul Mănăstirii Plumbuita funcţionează Academia de Pictură Bisericească şi Patrimoniu. Tot aici se află moaştele Sfântului Ierarh Nicolae.
În timpul Revoluţiei de la 1821, Tudor Vladimirescu, ajungând cu oastea sa la Bucureşti, îşi stabileşte tabăra la Plumbuita şi pune santinele lângă mănăstire, pentru a opri ieşirea din oraş a celor care încercau să fugă din calea oştilor sale.
În timpul Revoluţiei de la 1848, fără acordul autorităţilor bisericeşti, mănăstirea este transformată în închisoare politică. În luna octombrie 1848, autorităţile vremii arestează şi încarcerează în beciurile de la Plumbuita o parte din capii Revoluţiei.
Legenda vorbeşte despre un tunel subteran care unea, pe dedesubtul lacului Fundeni, Plumbuita cu mănăstirea Mărcuţa din cartierul Pantelimon. Un lucru inedit este că s-a descoperit un tunel de refugiu lung de un kilometru care face legătura între mănăstirea Plumbuita şi palatul Ghica.
Familia Ghica, stabilită în Ţările Române în secolul al XVII-lea, în plină epocă fanariotă, sosind din Balcani, a furnizat de-a lungul istoriei sale mulţi voievozi (nu mai puţin de nouă domnitori atât în Muntenia cât şi în Moldova), oameni politici şi de cultură. Printre ei s-au aflat intelectuali de notorietate precum scriitorul Ion Ghica (academician, autor, diplomat, matematician, om politic şi pedagog român, prim-ministru al României de două ori, preşedintele Academiei Române), scriitoarea Elena Ghica (cunoscută şi ca Dora d’Istria; prima femeie care a escaladat Mont Blanc la 1 iunie 1860), Grigore Dimitrie al IV-lea Ghica, primul domn pământean după regimul fanariot în Ţara Românească. De numele său se leagă construirea unor edificii importante ca Biserica şi Palatul Ghica, dar şi pavarea cu piatră a unor străzi bucureştene.
La momentul construcţiei sale, palatul servea drept reşedinţă de vară pentru domnitor. În anul 1822, oraşul Bucureşti nu se extinsese, iar palatul se afla la câţiva kilometri. Era tocmai potrivit pentru o „casă de la ţară”, împrejmuit de păduri şi lacuri. Poarta palatului este încadrată între doi vulturi impresionanţi, realizaţi din piatră, iar aleile curţii sunt străjuite de teii imenşi.
Palatul şi-a păstrat forma sa iniţială şi chiar denumirea originală a saloanelor: sala de recepţie, cabinetul de lucru, salonul vânătoresc, salonul Ludovic sau sala tronului. Holul de primire impresionează prin bolta care păstrează pictura iniţială pictorului italian Giacometti. Salvate în anii 1930, la iniţiativa lui Nicolae Iorga, prin acoperirea lor cu un strat de humă de 2 cm grosime, frescele lui Giacometti din palat, ce împodobesc bolţile salonului de la etaj şi ale holului de la parter, prezintă o luxuriantă decoraţie de flori, vrejuri şi păsări.
Palatul construit de Grigore Ghica oglindeşte schimbările în gândirea şi aspiraţiile boierilor români, orientarea spre modelele occidentale şi îndepărtarea de valorile tradiţionale turceşti-bizantine.
Biserica Ghica, ridicată la 1833, a fost paraclisul palatului. Aceasta este singura biserică rotundă din Bucureşti, asemănătoare Bisericii Sfântului Mormânt de la Ierusalim.
Deasupra uşii lăcaşului, în stânga şi în dreapta, se află portretele fraţilor Grigore şi Alexandru Ghica. În timp ce Grigore este reprezentat în portul oriental al vremii, fratele său Alexandru, care a domnit doar şase ani mai târziu, este înfăţişat în ţinuta occidentală, fiind primul domn care a adoptat vestimentaţia europeană şi şi-a ras barba.
Jilţurile domneşti, coloanele şi icoanele sunt bogat decorate şi patinate cu aur. Însă ceea ce este surprinzător pentru această construcţie este pictura în ulei executată de pictorul italian Giacometti, care a pictat şi palatul alăturat.
În curtea bisericii se află mormintele mai multor membri ai familiei Ghiculestilor. Frumoasele pietre de mormânt, adevărate capodopere, zidul bisericii şi copacii alcătuiesc un loc pitoresc şi romantic. De altfel, clopotniţa şi zidul înconjurător (de cărămidă, înalt de 2m) sunt de asemenea monumente istorice.
În prezent, palatul şi domeniul lui este proprietate privată, aici funcţionând un restaurant care este închis în timpul zilei, dar biserica Ghica şi mănăstirea Plumbuita pot fi vizitate oricând, fiind monumente istorice.
