Din amintirile mamei mele Ecaterina Crişan, născută Rogin-Rovine, depănate mie adesea, ca unuia dintre copiii ei preferaţi, căci am fost lângă ea, ba chiar de un foarte mare ajutor – deşi copil, î n cele mai grele momente din viaţa ei: refugiul din Transilvania în Bucovina, care a durat aproape zece luni şi cel din Bucovina în Moldova, care a durat cinci zile, primul a început la finele lui iulie 1940 (deci, cu mai bine de o lună înainte de semnarea faimosului Dictat de la Viena – 30 august 1940-, prin care trei judeţe, Bihor, Sălaj şi Satu Mare, erau nemilos smulse Patriei Mume, Transilvaniei, şi alipite Ungariei), [de fapt au fost mai multe judeţe: actualele judeeţe Mureş, Bistriţa, Maramureş, Harghita, Covasna şi părţi din judeţele Braşov şi Cluj – n.n.] al doilea, cam cu o lună înainte de sărbătorile Paştelui din 1944, exact la doi ani după moartea tatălui, 7 martie 1942, îngropat în comuna Bucşoaia-Frasin, jud.Câmpulung (azi Suceava), cu un glonte şi o schijă în ambii plămâni, primite în timpul operaţiilor de pe frontul de est – Cacica-Păltinoasa din iarna lui 1917. Aşadar să ne întoarcem la acest moment. Aflându-se într-o maşină militară, tatăl meu, la 26 ani, cu gradul de căpitan, având în braţe o geantă cu datele secrete ale Frontului de Răsărit, grav rănit atât de glontele unei mitraliere, precum şi de o schijă pornită dintr-un proiectil care s-a spart în botul maşinii, în acelaşi timp, a fost de urgenţă transportat la spital. Mama mea a primit ordin de la tătăl meu să salveze actele; era gravidă în luna a şasea cu sora mea cea mai mare care-mi preceda cu vreo 14 ani (eu sunt al şaptelea copil), decedată la cutremurul din 1977. Aşa gravidă cum era, înotând prin zăpada pînă la genunchi, strecurându-se printre două fronturi, rus şi german, a ajuns istovită la cartierul General din Roman şi Mărăşeşti. Geanta cu documente a fost salvată. /Ea însă, Mămăica noastră şi a Neamului nostru, a avut de suferit de genunchi toată viaţa, iar la începutul anilor ’30, a fost, timp de şase luni, paralizată; cu ajutorul plantelor medicinale şi al altor metode terapeutice naturiste, învăţate de la bunica Anghelina, născtuă Degetaru, a fost aptă de muncă tot restul vieţii, trudind căt zece, înălţând clăi de fân, şire, exact ca un bărbat foarte vânjos). Regele Ferdinand a citat-o pe ordinul de zi, declarând-o Eroină. Documentul se află la Muzeul Naţional de Istorie, de pe Calea Victoriei nr.6-8, Bucureşti.
La moartea mamei, tocmai terminasem Copilul chinuit – Beethoven -, şi, într-un contrast anecdotic, Bacchus de zugrăvit, când Doru mi-a dat vestea despre Apoteoza Mămichii. –Am înlemnit. M-am îndreptat spre dumnezeiescul şi sfântul lemn cu scena rănirii tatei pe frontul de Est Păltinioasa-Cacica, cu călătoria Mămichii – zâna iţită din basmele copilăriei furate – înotând prin zăpadă, spre a salva o comoară de preţ – geanta cu actele secrete ale frontului de Est, spre a o pune în siguranţă la cartierul General din Roman şi Mărăşeşti, după porunca nestrămutată a căpitanului grav rănit – soţul ei – pictură rămasă necunoscută Mămichii… Oh, şi cât de mult mi-am dorit să o fi văzut mai înainte de a pleca dincolo! Ea ca o eroină să se fi mândrit cu ea însăşi! – cât de mult mi-am dorit:ar fi ajuns o sută de ani cum aşa de mult şi-a dorit. Am mângâiat-o pios pe Mămica gravidă cu Katthy prin luna a şasea – Christos urcându-şi Golgota – una din ele. Prima?
Dimpreună cu îngerul ei păzitor am condus-o cu grijă printre cele două rânduri de focuri, nemţi şi ruşi, până la la ţintă – Roman-Mărăşeşti. Două sentinele cu armele la braţ i-au dat onorul, înainte de a urca treptele Cartierului General, aşa ca unui Erou al Neamului! Am surprins pe împărăteasa Maria Theresia, cum uitând de grijile împovărătoare ale tronului – doar şi EA ca şi mămica a fost născătoare de doisprezece copii năstruşnici – sărutând poza cu tata, mama şi cu Katthy în braţe la vreo şase luni… încadrată în rama de piele a unei frunze de stejar, şi învingându-şi nodul din gât, a izbucnit în plâns, în hohote ostoite, spre a nu deranja vecinii. Lângă Ea, ochii de cerboaică ai lui Audrey Hepburn, cei ai frumoasei şi bunei Crăiese – Elisabeta de Austria, cei ai pictorului din Niedersachsen, ai lui Martin Opitz împreună cu ai celui răstignit de foştii lui buni amici – Ovidiu – s-au înecat în lacrimi… în lacrimi mult prea durute. Titanul din Bonn – Beethoven -, căţărat între Rhin şi Cer, a intonat Missa Solemnis şi Matthaus Passion al colosului de la Weimar – Bach. Mozart, în Apoteoza, vestitul său Requiem, iar Wagner, între Moarte şi Transfigurare, Moartea Isoldei.
Stejarii neclintiţi ai Pământului transilvan şi valah, urmaşi ai prea dreptului şi prea viteazului străbun, Vlad Ţepeş – Dracula, plângeau şi blestemau în leagănul Doinei Coşbuciene, viaţa furată şi încă nerăzbunată a unui Om. După Ei, cad valurile înlănţuite şi încremenite de străvechime ale Munţilor din Ţara-de-Piatră, au pornit toate chipurile în ulei de pe pereţii locuinţei mele, într-un cor secondat de valurile Rhinului, ecou fără capăt, să strige: Ex Ossibus Ultor!
Maria Krischan-Kreutze, noaptea de 4 spre 5 octombrie 1993, ziua înmormântării Mămichii. Înmormânatre?! În timp ce EA s-ar fi cuvenit să fie aşezată cu grijă pământească într-o criptă de cristal şi… să se închine şi străinii de Neam la ea ca la o Fiică a Neamului ce de fapt a fost. Căci a răstrăit patru refugii, a fost citată pe ordinul de zi de Ferdinand I ca Eroină a Neamului, a fost distinsă cu medalia de aur Mamă Eroină de Carol II în 1939 şi prin anii ‘50 de Dr.Petru Groza, a născut şi a crescut 12 copii după ce pierduse toată averea, iar Ţara-nerecuoscătoare nu a prididit să-i acorde nici măcar o biemeritată pensie IOVR, ce să mai vorbim de cea de urmaş, căci fusese inginer hotarnic mai ales particular pe moşiile marilor noştri boieri – la stat, doar vreo trei ani! Iată de ce nu se cuvenea a fi îngropată, ci expusă ca o sfântă ce a fost!
