paysans du Danube

Ne grăbim. La frontieră, constatând că vorbesc destul de bine pe limba dumnealui, un grănicer francez cu zâm­bet pişicher mă întreabă unde mergem.

Îl informez cu politeţe că echipajul nostru se îndreap­tă spre oraşul luminilor.

Zâmbetul i se lăţeşte şi spune pofticios:

—Aaa, Place Pigalle, Moulin Rouge, Crazy Horse…

Nu ştiu de ce mă supăr ca văcarul pe sat şi îi răspund cam sec:

—Place de l’Etoile, Louvre, la Dame à la Licorne…

Omul se uită la mine pe jumătate cu oarece respect, pe jumătate cam în derâdere.

Dar eu am vorbit serios. Locurile acestea, lucrurile acestea au pentru mine mai mult consistenţa visului decât a realităţii: mă întreb cum se vor ciocni aceste două lumi atunci când soarta mă va pune în faţa lor.

S‑a terminat cu autostrada. În Franţa, autostrada e pentru bogaţi: se plăteşte.

Ei, şi? Cu atât mai bine.

Doar ne‑am născut într‑o ţară până nu demult emina­mente agricolă, în care pornirile păşuniste rezistă cu încă­păţânare asaltului civilizaţiei industriale. Trăiască natura! O luăm pe departamentale pustii, printr‑o Franţă înverzită şi prietenoasă, cu privelişti care ne aduc aminte de acasă.

Ne oprim ici, colo, în orăşele cu încântătoare centre me­die­vale, facem popasuri în marginea pădurilor, cum­pă­răm (şi o mâncăm imediat pe toată) prima baghetă franţuzească din viaţa noastră.

Cu viteza asta şi căscând gura peste tot, nu putem a­junge într‑o singură zi.

Când se înserează, ne oprim lângă nişte tufişuri, pe o câmpie.

Cât vezi cu ochii, nici un suflet. E o linişte ca în rai. Şi cald. Curând, cerul coboară, vine aproape, foarte a­proa­pe şi se umple de stele mari, tremurătoare.

Uneori totul îţi merge din plin. Să faci duş la tufiş în decorul ăsta e un lux regesc. Chiar mai mult. Care împă­rat are o sală de baie cu tavan albastru translucid, plin de stele vii?

Ne trezim dimineaţa, în triluri şi ciripit. Ne bem ca­feaua la umbra tufişului, în cel mai pur stil bucolico-pastoral.

Hopa! În depărtare apare o siluetă. De bună seamă, trebuie să fie le garde‑champêtre.

Paznicul. Mi se strânge inima.

Vederea unui reprezentant al autorităţii nu poate de­cât să înfioare pe cineva care vine de unde venim noi. La noi, tot ce nu e interzis ‑ NU e permis. Oare avem voie să stăm aici? O să ne alunge cu vorbe grele fiindcă am în­călcat proprietatea cuiva? O să ne amendeze pentru că am făcut cafeaua pe focul micului aragaz de voiaj? Mă uit în jur să văd ce să ascund, cu ce am mai greşit?

Omul se apropie. Are vreo şaizeci de ani şi duce în mână un coş rotund, împletit din sârmă, în care, cu uimi­re, văd patru melci mari.

—N‑am găsit mulţi, ne informează ciudatul nostru vizi­­­tator, dar în schimb sunt mari, vedeţi?

Râde cu o gură ştirbă, un râs copilăros şi molipsitor. Nu pare deloc mirat de dormitorul nostru pe roţi, nici nu‑l îngrijorează aragazul, potenţial pericol de incendiu.

Bucuroşi de vestea că nu e cine ştie ce cerber oficial, ne extaziem de dimensiunile vânatului şi îi oferim ca­fea, pe care o refuză, dându‑ne detalii interesante asupra ten­siunii lui arteriale. Până la urmă, vremelnicul nostru prieten pleacă, ducându‑şi triumfal capturile. Nici măcar nu ne‑a întrebat de unde venim.

Călătorim voios toată ziua, cu gând să ajungem spre seară la Paris.

Şi, într‑adevăr, când începe să se însereze, suntem acolo. Nu chiar în oraş, ci lângă el.

De aici încolo, lucrurile încep să nu mai meargă chiar atât de bine.

Mai întâi, aşa cum mă cam plângeam (vă amintiţi?) la începutul acestei povestiri, am luat contact cu circulaţia din oraşul luminilor. Firi încăpăţânate, am supravieţuit. Pe urmă, când am ajuns la limanul cu acoperiş, pat şi duş, ne-am pocnit cu nasul de intransigenţa portarului parizian – o creatură hotărâtă şi nemiloasă, perfect adaptată mediului ei. Limanul s-a transformat în Fata Morgana, iar noi, alungaţi de la uşa potenţialului rai, ne-am retras să ne odihnim, o parte a nopţii, în intimitatea Daciei-dormitor, chirciţi pe scaunele din faţă. Din respect pentru oraş. Pur şi simplu, nu poţi, la Paris, să-ţi întinzi scaunele maşinii şi să dormi ca un nesimţit, sub ochii trecătorilor.

Dacă mă gândesc bine, parcă şi acum mai simt în spinare oboseala odihnei aceleia. Apoi….

Paris by night

 

 

După ce simţim că ne‑a intrat os prin os de‑atâta trândăveală pe scaunele primitorului nostru automobil, scoa­tem harta Parisului din dotare, ca să ne lămurim ce‑am putea vedea prin împrejurimi.

Constatăm că n‑ar fi mult de mers până la unele locuri interesante, în care aveam oricum de gând să ne ducem în timpul şederii noastre în măreţul oraş. Aşa că, ce‑ar fi s‑o pornim acum încetişor, fără grabă, şi să luăm în tihnă un prim contact cu marea artă?

Picioare avem, timp slavă Domnului, monumente cât cuprinde. Pornim cu elan.

Între timp, s‑a făcut miezul nopţii şi circulaţia a în­ceput să se mai rărească întrucâtva. Pe trotuare, destul de puţină lume.

Păşim vitejeşte, cu harta în mână, pe diverse străzi şi străduţe, şi reflectez la paradoxul acestor imperfecte sche­­me geografice: întotdeauna, când te uiţi la ele, ai im­presia plăcută că locul unde vrei să ajungi e colea, n‑ai decât să mai mergi puţintel şi ţinta, fie că e ea un oraş, o câmpie, un munte sau o piaţă, se va ivi numai­decât, cu bunăvoinţă, în faţa ochilor tăi.

Ei bine, potrivit experienţei mele, nimic nu e mai înşelător decât această idee.

De nenumărate ori mi s‑a întâmplat să sper cu înver­şunare că voi ajunge în două minute în locul în care harta îmi spunea că trebuia să fi ajuns deja, şi de tot atâtea ori s‑a dovedit că până la locul cu pricina era mult mai de­parte decât în cele mai negre vise ale mele.

Aşa şi acum.

Ca desfăşurându‑se de pe un imens mosor, străzi după străzi îşi fac neîncetat apariţia, întinzându‑se până departe în faţa noastră, iar pe blestemata hartă, distanţa pe care am ostenit, tropăind fără răgaz un ceas şi jumă­tate, abia măsoară doi amărâţi de centimetri.

Se face ora trei despre ziuă când, în cele din urmă, se deschide în faţa noastră esplanada din faţa Centrului Pom­pidou, cu clădirea feeric iluminată, strălucind în cu­lori ţipătoare.

Surpriză!

Piaţa e plină. Grupuri de tineri cu chitare, plimbăreţi nocturni de toate vârstele, perechi de îndrăgostiţi, chiar şi copii care se aleargă fără grijă, ţipând de bucurie.

Suntem frânţi, Parisul ne‑a venit de hac. Primul lucru pe care‑l facem e să găsim un locşor unde să ne aşezăm. Abia după aceea, stând pe bordura unui tro­tuar, avem ră­gazul să ne bucurăm de privelişte.

Şi chiar ne bucurăm. Parcă nu mai simţim oboseala. Când te uiţi în jur, e imposibil să nu zâmbeşti.

Parisul nocturn ne arată una din feţele lui, cea pes­triţă, veselă, tânără şi vag inocentă.

Chiar şi aici, în vălmăşagul de grupuri care‑şi trimit de la unul la altul vorbe şi cântece, în mijlocul atâtor necu­noscuţi care fraternizează simplu şi efemer, rezerva noastră invincibilă ne ţine izolaţi, handicap ce pune o ba­rieră de netrecut între noi şi lumea asta în care relaţiile cu oamenii din jur, fie ei şi străini, se fac şi se desfac fără suspiciune şi pru­denţă.

Barieră de netrecut?

Iluzie!

Legănându‑se pe picioare scurte, un individ de vreo treizeci de ani, cu o mutră de broscoi vesel, se apropie de noi rânjind cu gura până la urechi.

Se aşează alături de Alex pe marginea trotuarului şi, nitam‑nisam, colţurile gurii i se lasă în jos, ochii i se sting, toată faţa i se prăbuşeşte şi începe să arate leit ca o mască tragică.

Din piept îi ţâşneşte un oftat. Spune plângăreţ:

—Sunt bolnav…

Zâmbetul lui Alex dispare.

Instantaneu, chipul i se transformă într‑o imagine în oglindă a noii noastre cunoştinţe. Colţurile gurii i se lasă în jos, ochii i se sting, toată faţa i se prăbuşeşte şi începe să arate leit ca o mască tragică. Nu scoate nici un cuvânt.

Bolnavul îl priveşte cu luare‑aminte: pare nedumerit, dar în pupile îi sclipesc două luminiţe, beculeţele unei minuscule maşini de calculat care‑i măsoară şansele.

Repetă convingător:

—Sunt bolnav…

Alex dă din cap aprobator‑întrebător.

—Azi am ieşit din spital.

Aceeaşi mişcare.

Figura lui Alex, deja teatru al unor expresii com­plexe, trădând trăiri puternice, se îmbogăţeşte cu o nuanţă de profundă îndurerare.

—Trebuie să ajung acasă, la Toulouse, dar n‑am bani de tren, se milogeşte şnapanul de pe malurile Senei, con­vins că şi‑a găsit naivul.

Vizitatorul de pe malurile Dâmboviţei pare răpus de‑atâta compătimire. Aproape că‑ţi vine să crezi că, în lumina neonului din piaţă, îi zăreşti sticlind în ochi la­crimi de înduioşare.

—Şi nici bani de hotel n‑am, dă broscoiul lovitura de graţie, ducându‑şi mâna la inimă (probabil organul în su­fe­rinţă), privindu‑l fix pe Alex şi aşteptând cu încredere rezultatul palpabil al acestor dezvăluiri.

Potenţialul donator primeşte vestea bărbăteşte, dar cu o uşoară şi emoţionantă înfiorare de milă.

—Ah, mon pote, îi răspunde el în sfârşit, cu o voce plină de înţelegere, ah, mon pote, dac‑ai şti! Dac‑ai şti că nici eu n‑am bani de hotel! (Lucru care, vai, e de altfel riguros adevărat!) Sunt şi mai sărac decât tine. Vin dintr‑o ţară comunistă, azi am ajuns aici. De ce crezi că stau la ora asta pe străzi? Şi încă avec ma petite dame, arată el spre mine, ca spre un argument suprem.

Franţuzul e perla bărbaţilor curtenitori!

Argumentul bate la uşa celor mai sfinte sentimente ale băştinaşului, care sus‑zisă poartă a sufletului se des­chide larg, dând drumul unui şuvoi de afecţiune şi căldură.

—Ah, t’es un frère, zice el, aplecându‑se să‑şi îmbră­ţişeze colegul de suferinţă.

Cu oarecare grabă, Alex se ridică de pe bordură.

Fostul bolnav revine ca prin farmec la o stare de să­nă­­tate înfloritoare, se scoală şi el în picioare şi îi adminis­trează o strângere de mână agrementată cu bătăi fraterne pe spinare, în timp ce vulpoiul dâmboviţean îşi fereşte cu îndemânare buzunarele.

După acest instructiv interludiu, ne plimbăm fără grabă în jurul clădirii bălţate a Centrului Pompidou, emi­ţând comentarii firoscoase, justificate numai de ora târzie şi de lipsa de somn.

Tot mişunând de ici‑colo, nimerim cine ştie cum la Fântâna Inocenţilor, şi ne extaziem moderat de graţia nim­felor lui Jean Goujon. Capodopera cu pricina ne îm­plineşte cu vârf şi înde­sat nevoile culturale şi, orele fiind înaintate, facem soco­teala că, dacă pornim imediat, putem să ajungem înapoi la provizoria noastră matcă pe la şapte, adică la mo­mentul indicat de concierge‑ul australopitec drept potrivit pentru a‑l deranja cu cererile noastre.

Bine zicea poetul când se plângea că drumul i se pare mai lung la‑ntors acasă. Dar una e să citeşti despre asta într‑o poezie şi alta să verifici pe pielea ta adevărul teo­riei. Ne târâm anevoie pe străzile nesfârşit de lungi şi in­cre­dibil de multe, născocind ca distracţie blesteme sucu­lente la adresa sorţii.

Când ajungem în faţa blocului, s‑a făcut deja şapte şi‑un sfert.

Goriloidul ne înmânează cheia, făcând unele comen­tarii care nu reuşesc să ne trezească interesul.

Dormim de‑a‑n picioarelea, încă de pe când des­cuiem uşa. Prima noastră noapte la Paris s‑a încheiat.

Prima zi o petrecem dormind.