Micul Paris – un fenomen renăscut ca proiecţie

Studiile despre „Noua Europă“ arată din  când în când aspecte ciudate. Nu numai în discuţii politice – chiar şi în sfera ştiinţei. De curând am citit un studiu sociologic prin care s-a întrebat dacă Turcia (ca şi Romania şi Bulgaria şi celelalte ţări „noi“) pot fi o parte din Uniunea Europeană din punct de vedere cultural. Un aspect pe care autorii l-au accentuat a fost acela al societăţii civile (civil society). Pentru a arăta cât de „civile“ sunt ţările amintite a aparut o tabeluţă unde se văd câte persoane în momentul de faţă sunt membre al unei asociaţii. România pe un loc la sfârşit. Dar ce argument! Mai ales pentru ţările peste care a trecut comunismul. Chestiunea de ce a dispărut „Micul Paris“ sau de ce nu mai sunt oameni bogaţi sau burghezi sau oameni angajaţi în sfera politică şi socială poate fi explicat cu faza politică dintre 1945-1990 (şi în plus dezastrul economic din anii ´80 care cumva continuă pâna azi). 

Dar ce era înaintea comunismului? Un aspect strâns legat cu Bucureştiul din perioada în care era numit „Micul Paris“ a fost stilul de viaţă burghez. Şi realitatea unei civil society este de fapt un fel de renaştere a ideii de societate burgheză (de fapt cuvântul bürgerlich din limba germană este tradus ca civil în dicţionarul german-român).  Din secolul al XIX-lea pâna la războiul al II-lea mondial, intelectualii români au discutat în contradictoriu în legătură cu această problemă: pe de o parte criticii literari care au argumentat că burghezia română doar imită stilul de viaţă apuseană, dar că nu există o „adevarată“ burghezie cu tradiţii înrădăcinate. Şi pe de altă parte, liberali ca Ştefan Zeletin care argumenta că burghezia română s-a developat „normal“ ca o consecinţă a capitalismului şi (grenzüberschreitende) economiei ţărilor europene. Nu vreau să intru mai profund în discuţiile de atunci. Dar vreau să subliniez că „Micul Paris“ cu toate formele legate cu această idee – şi însemnând în primul rând o comparaţie cu Occidentul – nu era nici atunci un fenomen aşa de bine înţeles.

În perioada de după 1945 şi până azi, fenomenul „Micul Paris“ a dispărut şi renăscut. A dispărut din cauza forţelor politice de după 1945. Dupa 1990 „Micul Paris“ a renăscut – ca proiecţie. Motivele sunt multiple: în comparaţie cu perioada comunistă perioada interbelică apare ca un paradis. In plus, denumirea „Micul Paris“ este din nou un fel de publicitare pentru oraşul cu apariţia mai mult europeană decât occidentală. Dar problema pentru un istoric este – în ciuda renaşterii subiectului – că materialul despre perioada interbelică şi viaţa burgheză care a apărut în zilele de azi este de multe ori colorat cu nostalgie.  

In cazul Europei Occidentale burghezia ca fenomen este temeninic studiată. Istoricii „clasici“ ai burgheziei în Germania au formulat criterii clare de identificare a acesteia şi condiţiile pentru formarea stratului social aşa numit „burghez“.  Dar dacă mă interesez pentru burghezia bucureşteană, pot folosi noţiuni din contextul german? Sau francez? Sau englez? Au existat contexte diferite în fiecare ţară. Ar fi foarte interesant dacă ar apărea lucrări mai detaliate despre asemănări şi diferenţe între burghezia română şi franceză sau germană – privirea comparativă este de mult ajutor pentru a desena o imagine diferenţiată. Poate că burghezia bucureşteană imita (dar poate că şi burghezia germană imita) un stil de viaţă francez. Poate că la Bucureşti se aflau tradiţii neorăşeneşti – dar neorăşenesc nu înseamnă necivilizat în sensul uman. Poate că Bucureştii trebuie să fie considerat ca „altceva“. Dar „altceva“ n-ar însemna ceva negativ. Pentru istorici mai sunt multe studii de făcut care nu numai ar trebui să descrie, dar să şi ajute la explicarea fenomenelor de azi şi de odinioară.

Valeska Bopp

Phd. Candidate

Leipzig University