Soneria telefonului meu, pe lângă diferite calităţi, are apucături ciudate. Pare geloasă. De câte ori îi întorc spatele, sună. De data asta, era chiar agasantă: abia dacă pusesem mâna pe spray-ul insecticid, enervat că îmi apăruse în baie un gândac enorm; a început să urle. Am ignorat-o cât mi-a fost posibil. Dihania rezista, nu se dădea întoarsă cu burta în sus. Am răspuns iritat (iritat mai ales fiindcă bătrânul senil de la etajul 2 avusese dreptate: nu era un accident, era o invazie de gândaci, dovada că ajunseseră până la mine, la ultimul etaj). Glasul meu răstit a surprins-o un pic. Nu agreez nicicum surprizele, nici să le fac, nici să mi se facă, dar pentru ea nu cunosc vreo excepţie prea dificil de suportat. Îmi place, îmi place tare mult. Aşa că am tăcut. Mă rog, adică n-am tăcut, însă n-am zis nimic răutăcios. Mă întreba dacă vreau să ies. Când? Acum. Unde? Oriunde, vedem noi. Ca de obicei: mă ţin de ea săptămâni la rând să ne mai întâlnim şi nu poate niciodată, mereu e ocupată – şi aflu noaptea sau trei zile mai târziu că până la urmă fusese la nu ştiu ce cafenea cu nu ştiu ce fiinţe aproximative. După care, pur şi simplu, o apucă şi mă sună şi mă invită şi am refuzat de câteva ori şi am simţit-o supărată şi am băut acasă de unul singur de ciudă şi să fie a dracului de viaţă. Acum, evident, eram despuiat, făcusem duşul de seară, îmi îngrămădisem pe canapea 5-6 volume de consultat, aveam şi ceva de mâncare la încălzit pe aragaz – dar am spus da fără să respir.
În 45 de minute, îmbrăcat, aranjat, ajunsesem deja în faţă la ea, lângă uşă. Am fumat două ţigări până să apară (a nu suna femeile în astfel de cazuri, se simt agresate mai rău decât dacă ai încerca să le violezi în lift). Că era ceva magic în toate acestea mi se pare limpede, fiindcă uitasem nu numai de gândac şi de căldura sufocantă, ci până şi de boşorogul de la 2.
Am fost pe o terasă din centrul vechi, semn al 1) absenţei de alternativă; 2) lipsei de imaginaţie; 3) chefului de a bifa cât mai repede această banală etapă. Eu detest pizza, mi se pare o şmecherie pentru lacheii care adună pe o pâine prost crescută resturile de la masa boierilor. Dar, cum ea nu jură decât pe numele de botez al mizeriei ăsteia, n-am avut cum să nu-i găsesc unele calităţi nebănuite, care, în fine, se limitau la romanticele nume italieneşti (dintre care cel mai tipic mi se părea “Pizza ardelenească”). Rău n-a fost. Eram cu ea. 4 felii de pizza reprezintă puţin, la scară cosmică. De fapt, muşcam din ea, ceea ce ea (vrăjitoare fiind) nu ignora, ba chiar îi plăcea. Se uita la dinţii mei (vezi articolul de săptămâna trecută) şi mă înţelegea. Pe lângă noi treceau tot felul de oameni transparenţi. Înalţi, curioşi, evrei, clienţi, beţivi, tăcuţi, femei, grăsani, vedete şi turişti. Am îndrăznit să-i mângâi mâna. Pentru că are o mână mică, în care ţigara ştie uneori să tremure de parcă ar spune poezii. A tunat. Am plătit. A surâs. Am plecat.
Am parcurs aceeaşi galerie de oameni, dar în sens invers (turişti, vedete, grăsani, femei, tăcuţi, beţivi, clienţi, evrei, curioşi, înalţi), după care am ajuns pe acele străduţe a căror mitologie va rămâne definitiv insuficientă. La semafor, dat fiind că nu eram singuri (şi una dintre figurile înţelepciunii are pe frunte un rid care spune că trebuie să foloseşti cum se cuvine accidentele vieţii cotidiene), am lăsat-o să treacă prima şi n-am putut să nu-i admir încă o dată pasul ondulat, sigur pe sine şi pe asfaltul încins de peste zi. Eram tare mândru că sunt cu ea la ora 23,30, unde sunt, cum sunt, sunt aici, ea de asemenea, e bine, m-aş fi îmbătat greu dacă eram în altă parte şi mi-aş fi dat un telefon ca să aflu ce mi se întâmplă în acel moment, însă nu aveam timp, eram ocupat: eram cu ea.
Nu suport nicicum sandalele. Mă enervează groaznic sandalele. Sandalele mi se par o nenorocire situată pe undeva între imitatorii jalnici ai romanilor (şi întotdeauna mi-am spus că o talpă de cizmă germanică pe degetele neprotejate ale bieţilor legionari explică satisfăcător căderea Imperiului), maoiştii-caviar din ’68 şi amatorii de nămol de la Woodstock. Pentru a fi clar că este vorba de vrăjitorie, la ea sandalele mi se par absolut perfecte. Mi-am dorit mereu o cameră discretă la demisol, de unde, înarmat cu un ciocan, să-i pot trăsni peste picioare pe toţi aceşti hippies întârziaţi care-şi exhibă cârnaţii pe caldarâm. Cârnaţi transpiraţi, plini de praf şi, pe deasupra, cu unghii! Nu ştiu nimic mai scârbos! Totuşi, atunci când vine vorba despre ea, eleganţa gleznelor, oboseala discretă a venelor de peste metatarsiene, linia divină a degetelor… În fine… Îi urmăream călcâiele (mici ca un virus informatic înşurubat în cap – într-al meu), felul în care ştia că i le urmăresc, felul în care ştia că nu-mi scapă nimic, nici linia şoldurilor, diezul coapsei şi bemolul sutienului pe sub tricou, din spate…
Am desenat o bucăţică de oraş cu pasul. Da, bine, o mai desenasem – tot pe asta. “Comoara Hestugmiţilor” e plină de schiţele respective. Şi fireşte că nu voi repeta nimic despre cotul acela unde se găseşte o scară, unde se găseşte un gang, unde se găseşte o bulină roşie, unde mă găsesc eu de câte ori depăşesc numărul de pahare de vin (de bere, de whisky…) şi mă închipui alături de ea, ceea ce e foarte trist (mai ales dimineaţa, după analgezicul menit să-mi elimine din ţeastă urmele de alcool). Nu, nici măcar nu voi sufla despre acestea, nu voi sufla nici despre uşa grea de la intrare (am observat că intrările au întotdeauna uşi grele, deşi la plecare uşile sunt aceleaşi, de ce sunt oare mai uşoare atunci?…), nu voi şopti o vorbă despre liftul în care am văzut în oglindă cum nu refuzasem invitaţia de a chema taxiul de sus, de la telefonul fix, telefon care se făcuse preotul acelui sărut înverşunat care m-a dus pe o canapea infinită, pe care am s-o uit cu siguranţă atunci când preşedinţia Paradisului va opera schimbări esenţiale în rândul personalului, dar sub nici o formă înainte, simultan cu bluza ei care s-a ridicat inocentă pentru a-mi arăta calea către soluţia unei probleme de milenii, cu pantalonii care n-au izbutit… Evident că nu voi explica şi restul… Nici nu am cum… Pe zid, o formă întunecată, mişcătoare, minusculă, m-a anunţat de ceea ce nu aş fi presupus. Ne combinam sudorile, saliva şi fantasmele, dar acel punct era complet indiferent, se plimba de colo până colo, deasupra noastră, încet, nu, repede, oricum, înainta şi revenea, uşor, afară, înăuntru, habar n-aveam înlăuntrul a ce, cum în afară, dar îi vedeam din ce în ce mai clar milimetricele articulaţii, articulaţii păroase, genunchi pe dos, către-napoi, şi dinţii (doi) curbaţi, alergând pe ascunse, învârtindu-se în ochii mei, pe mine, urlând, piele contra piele, o aveam, aveam habar n-aveam ce, cum, cine sunt, îmbrăţişând acea monstruozitate goală de cuvintele care (altfel) ar fi putut-o umaniza, îmblânzi, cleioasă, cu antenele pocnind precum palmele călăului când îşi face încălzirea la 4 şi ceva dimineaţa, fiindcă zorii nu vor întârzia, noi avem treabă, taxiul a putrezit în faţa blocului, dar uite, îţi oferim un eşafod la preţ redus, ai leasing pe scările rulante fără termen, am inventat noua economie pentru tine, mori!
Căutam cu disperare insecticidul. Am găsit numai un flacon funerar. Mă aflam aici, acolo, eram cu tine, cu mănuşile unui legist care ştia cum e cu dezinsecţia, fiinţă inutilă, nemuritoare şi rece în acea noapte clocotită. Heraclit a feştelit-o: drumul în jos e altceva!
Cretinul de la volan, când m-a dus acasă, era convins că mă interesează tăierea sporurilor de la salariu. 10 RON şpagă l-au liniştit. Sunt sigur că maşina lui a explodat 10 minute mai târziu. Dacă nu, ghinion. Tu, oricum, îţi plimbai silueta ovală încolo, pe lângă aragaz, unde aburii ucigaşi nu pot ajunge.
