Am găsit în arhive, sub semnătura doamnei Lia Dracopol Fudulu o legendă a întemeierii Bucureştilor în care este prezent celebrul cioban Bucur, dar apar şi alte personaje pitoreşti – Iafet şi fiica sa Guzla, însoţiţi de slujitorul lor Ibrahim. Povestea ne poartă de la malurile Mării Negre la malurile Dâmboviţei şi transformă un tătar într-un român ajuns rob în copilărie, ne vorbeşte despre dragoste, mânie şi iertare şi se finalizează prin construcţia a două lăcaşuri ce aveau să dăinuie peste veacuri – bisericuţa lui Bucur şi cetatea Dâmboviţei.
Legenda Bucureştilor
Pe ţărmul dinspre asfinţit al unei ape mari şi întunecate de-i zice Marea Neagră, îşi făurise palatul un păgân. Îl chema Iafet Bucur şi trăia aici cu fata lui Guzla şi credinciosul său Ibrahim cel frumos şi tânăr.
Se pripăşise pe locurile acestea venind dinspre răsărit, cu o corabie plină de lucruri nepreţuite, aur, scule şi armăsari fără seamăn. Cu pământenii ce-i găsise el aici îşi ridicase măreţul palat. Şi tot ei îl slujeau cu credinţă. Dar nu ştiu cum, de când Iafet călcase pământul ţărmului, parcă nu mai era el bucur, tânărul falnic şi crunt de care Guzla se temuse întotdeauna, iar Ibrahim nu îndrăznise vreodată să-l privească în ochi. Din zi în zi tot mai bun şi mai smerit se arăta. Lepădase hainele cele strălucitoare şi trăia umilit ca un pământean lipsit de avuţii. Pomenile şi praznicele pentru cei săraci, se ţineau lanţ la palatal său. Se străduiau ei Guzla şi Ibrahim să afle ce patimă munceşte pe bătrân. Degeaba încă, căci Iafet mereu îngândurat nu scotea o vorbă nimănui.
Trecu aşa o bucată de vreme, când, într-o bună zi, Iafet se
întoarse luminat la palatul său. Chemă la sine pe căpetenia slugilor şi după ce sfătui câtva cu el, ospătă bine cum de mult nu mat făcuse. Apoi trimise să vină Ibrahim şi porunci ca nimeni să nu le tulbure sfatul. Se aşeză pe un tron, trase pe Guzla lângă dânsul, iar Ibrahim se rândui la picioarele lor. Gândi ce mai gândi şi începu:
– „Află fata mea, şi tu Ibrahime, că eu nu m-am născut din neamul în care am ajuns la mare cinste şi avuţii. Ţinutul de unde am venit cu voi, nu e ţara mea şi nici a voastră. Să vedeţi cum a fost. Era într-o zi călduroasă când eu, Bucur, copilandru, păzeam turma lui tătâne-meu la umbra unui fag bătrân. Aţipisem doar, când o vijelie năprasnică mă deşteptă buimac şi până să mai scâncesc eu ceva mă şi luase tătarul pe armăsarul său. Ce s-o fi făcut pe urma mea, nu mai ştiu. Eu însă creşteam mândru şi voinic în adăpostul lui Ghirai tătarul. Dar pentru ei nu mai eram Bucur. Toţi îmi spuneau Iafet. Vrednic şi credincios cum eram, am ajuns la mare cinste. Şi când fu să-mi iau nevastă, putui să mi-o aleg din prăzile ce se făceau în ţinutul de unde mă aduseseră şi pe mine. La urmă, când se prăpădi mama Guzlei, şi credinciosul tot din neamul acela mi-l alesei. Tu eşti Ibrahime. Zadarnic însă toată cinstea şi bogăţia neamului tătăresc. Căci dorul de plaiurile mele nu-mi dădea pace. Şi când, se vede, mi se împlini sorocul, fără multă chibzuială, cum ştiţi, am încărcat avutul. Şi iată-ne pe tărâmurile noastre. Iar azi, după multă strădanie, cu sufletul şi legea sunt iarăşi Bucur, Bucurel. De voi am avut eu grijă. Aşa, am rânduit ca mâine chiar şi tu copila mea, şi tu Ibrahime, veţi lepăda ca şi mine, legea voastră păgână şi straiele cele tătăreşti. La urmă, la ospăţul ce voi da, tu fata mea îţi vei alege un mire din toţi câţi vor veni aici. Nu uita că toate bogăţiile acestea sunt ale tale. Alege dar potrivit ţie.”
Vorbea Iafet, vorbea de ospăţul ce va fi, apoi de nunta fetei şi toată petrecania, dar Guzla nu-l mai auzea. Cu inima strânsă, cu ochii lăcrimaţi, căta la Ibrahim. Dar Ibrahim tăcea posomorât. Iafet nu vedea şi vorbea întruna.
-„ Iar ţie Ibrahime îţi voi face rândul cum ţi se cuvine. Şi-ţi voi găsi nevastă după plac”.
Când sfârşi Iafet îşi îmbrăţişă copila şi plecă cu Ibrahim să vadă el însuşi pregătirile ce se făceau pentru a doua zi. Îşi mângâia barba şi inima i se umplea de bucurie la forfota slugilor. Viţei şi miei întregi se învârteau pe frigări de-a lungul bucătăriilor. Butiile cu vin se deschideau una după alta, iar plăcintele îşi aşteptau rândul la cuptorul aşezat în curtea palatului. Odaia ospeţelor fu împodobită cum nu mai fusese până atunci, iar Iafet porunci să făurească fetei un scaun numai şi numai din aur şi nestemate.
Doar negrul nopţii potolii roiul din curte şi palat.
A doua zi, din zori începură iar. Iafet zăbovi de astă dată mai mult în iatacul său, fiindcă avea să se împodobească mai mult ca de obicei. Apoi porunci să vină Ibrahim la dânsul. Alergă sluga, câtă încoace, câtă încolo, dar Ibrahim nicăieri. Se încruntă Iafet ca de o rea prevestire când sluga se întoarse fără credincios. Şi trimise Guzlei vorbă să fie gata. De data asta însă sluga veni într-un suflet purtând un răvaş în mână.
Citea Iafet, citea şi barba îi tremura de mânie. Guzla, copita lui, să-i calce dorinţa şi Ibrahim să-i necinstească bătrâneţea!?
Şi bunul Iafet Bucur se cătrăni la suflet şi se făcu iar Iafet cel crunt. Spumegând de mânie porunci:
– Puneţi-mi şeaua pe Zara!
Dar Zara fugea departe pe plaiuri cu Guzla şi Ibrahim.
– Chebir, Chebir, răcni Iafet.
Şi mai iute decât credeau slugile că-i îngăduie bătrâneţea, Iafet Bucur, încălecă vlăstarul Zarei şi porni clocotind pe urmele fugarilor.
– Du-mă Chebir, căluţul meu, du-mă pe calea mumă-ti
Zara, şi-ţi voi da să mănânci inimile necredincioşilor ce mi-au
înnegrit bătrâneţea. Şi Chebir gonea adulmecând suflarea Zarei.
Departe, Zara fugea pe cărări neştiute, împinsă parcă de furia lui Iafet.
Cinci zile şi cinci nopţi fugiră Ibrahim şi Guzla, călăuziţi de soare şi de lună. Dar în dimineaţa zilei a şasea nu mai putură fugi. Ajunseră tocmai la marginea unei păduri şi poposiră aici. De băut găsiră ei, dar de mâncat pace. Şi cine ştie încotro ar mai fi apucat-o, când numai iacă auziră un cântat de fluier. Pe dată Ibrahim fu lângă cântăreţ. Era un cioban tânăr cu oile sale.
– „Ciobănele, ciobănele. se rugă Ibrahim, îndură-te de noi, bieţi călători fără ţărm şi ţi-om da pe Zara, cel mai iute cal din lume. Ia-o pe Zara dar dă-ne adăpost”.
– „Nu-mi trebuie calul tău străine, dar de sunteţi oameni de omenie vom trăi laolaltă şi după treabă ne vom împărţi câştigul”.
Zis şi făcut. Ibrahim şi Guzla rămaseră acolo. Şi Bucur, căci pe ciobănel îl chema tot Bucur, auzi şi el povestea lor.
Trei zile trecură şi ciobănelului i se umplea inima de tovarăşii săi.
Dar când se împlini al patrulea asfinţit, Guzla simţi o sfârâială drept în inimă şi spuse către Ibrahim:
– „Ibrahime, nu ştiu de ce mi se strânge sufletul!”
– „Ha! Dar cine ne poate ajunge aici, râse lbrahim!”
Şi se aşezară cu Bucur voioşi la cină ca de obicei. Cum cinau ei aşa, numai iată că aud un tropot năprasnic şi până să mai vadă Bucur cine e, Iafet Bucur se şi năpustise pe uşa bordeiului.
– Nelegiuiţilor!
Atât strigă Iafet şi-şi repezi mâna în părul Guzlei – cu cealaltă căuta paloşul să reteze capul ce-i nesocotise porunca. Dar Bucur, ciobanul semeţ se şi aşezase în faţa tăişului strigând:
– ,,Ho moşneag nebun! Potoleşte-ţi mânia!
Cât ai clipi Bucur zvârli paloşul din mâna lui Iafet şi-l îmbrânci pe bătrân pe buturuga unde stătuse el până atunci. Iafet gemu şi sări ca ars. Dar nici bucur nu-i dădu răgaz.
– „Linişteşte-te bătrân smintit şi spune mai bine la ce ai agonisit toată viaţa şi ţi-ai boţit obrazul, pentru cine ai adunat? Ce s-or alege de palatele tale când or rămâne pustii?”
Vorbea ciobănelul şi vorbele lui parcă dezmeticiră pe bătrân. Încă gemând de furia ce abia i se potolea, el strângea frământând la pieptu-i capul Guzlei.
– „Copila mea, copila mea!”.
Dar când dădu cu ochii de Ibrahim se învineţi din nou. Bătrân şi ostenit cum era, nu mai avu însă puterea să se repeadă. Şi atunci se rugă Guzla şi se rugă Bucur, şi Iafet se îndură de Ibrahim.
Ba, a doua zi de bucurie că ciobănelul îi zădărnicise pornirea lui haină, Iafet el însuşi, cu Bucur şi copiii săi hotărâră să adune lemnul să făurească o bisericuţă spre slava Domnului ce dăduse puteri ciobanului so-i ţină piept. Când sfântul locaş fu gata, Iafet Bucur hotărî plecarea. Care nu-i fu mirarea însă când Ibrahim şi guzla nu se învoiau în ruptul capului să lase pe ciobănelul lor. Dar nici Bucur nu se îndura să plece de pe pământurile sale. Căci vezi şi Bucur ciobănelul, avea un foc la inimă. Şi fiindcă Iafet era acum aşa de bucuros de copii lui, şi fiindcă locurile se arătau mai minunate pe aici, se învoi să rămână laolaltă. Îşi aduse toate bogăţiile şi rămaseră cu toţii pe locurile acelea. Chiotele nunţii lui Bucur ca mândra lui şi a fetei lui Iafet Bucur cu Ibrahim, umplură o lună întreagă pădurea de veselie. Iar apa râuleţului Dâmboviţa, ducea până departe în murmurul ei cântecele nuntaşilor. Aşa s-a întemeiat „Cetatea Dâmboviţei”. Urmaşii celor doi Bucuri numiră cetatea „Bucureşti” în amintirea făuritorilor ei.
