Pe unul dintre canalele româneşti de televiziune (al căror număr nu-l mai ştiu şi nici nu mă mai străduiesc să-l aflu) , într-o seară, se derula un concurs de frumuseţe: “miss nu-ştiu-ce-ţară-latino-americană”. În principiu, nimic pasionant. Doar ca era vorba de o ediţie jubiliară (se împlineau 50 de ani de când fetişoare emoţionate aspirau la recunoaşterea supremă – titlul de “miss”). De aici se intră într-un delir păstos, cum numai la noi – latinii – se poate întâlni: erau invitate câştigătoarele titlurilor de la primele ediţii. Fostele frumuseţi ofilite de ani, coborîte dintr-o maşină a timpului “horror”, trăiau încă în atât de îndepărtatele lor clipe de glorie. Păşeau mândre, de parcă mai aveau ceva de arătat, căutând (sau cerşind) cu disperare admiraţia în ochii uimiţi ai spectatorilor (care încercau că-şi ascundă consternarea sub aplauze viguroase). La fel şi Bucureştii îşi plimbă pe podium trupul maltratat, acoperit de haine ponosite şi rupte – şi ele strălucitoare odată, lăudându-se cu unicul compliment primit de la cineva, cândva: MICUL PARIS. Un simplu compliment transformat în titlu şi motiv de fală veşnică; iar imaginea de azi nu ne lasă să ştim dacă avea oarece acoperire.
Cu siguranţă, în locuri mult mai orgolioase, calificarea oraşului ca un “mic Paris” ar fi stârnit valuri de mânie printre localnici; şi obraznicul autor al spusei ar fi fost izgonit cu pietre. Dar sântem aici. Şi ne plac dulcile minciunele, şi nu lăsăm orgoliul să ne strice bucuria.
S-ar putea ca nişte clădiri ridicate de arhitecţi francezi (puţine), ori casele făcute după o “modă franceză” aproximativă, ori ceva decoraţii lipite pe faţade să fi făcut ca Bucureştii să pară că iau pulsul Parisului. Dar, dincolo de zidurile caselor, lumea (chiar dacă vorbea fluent franţuzeşte) şi viaţa erau fundamental diferite de impresia pe care o puteau lăsa. Şi dincolo de case, oraşul era şi însemna cu totul altceva faţă de presupusul său model.
Parisul are un centru la care se raportează cu mândrie locuitorii săi; un centru care îi reprezintă, un centru recunoscut şi prin care ei se exprimă ca o comunitate. Un centru responsabil de viaţa oamenilor şi de sistemul lor de valori.
Bucureştii nu au avut niciodată un centru adevărat. Bucureştii s-au format prin adunarea sub o poală administrativă a mai multor aşezări; fiecare avea centrul ei, fiecare cu Biserica ei. Cum arată şi numele, Bucureştii sînt mai multe localităţi rostite odată. Punerea acestora la un loc nu s-a făcut simultan cu crearea unui centru coordonator capabil să le subordoneze pe cele existente. Nu s-a construit o ierarhie a centrelor cu paliere de autoritate. Bucureştii nu au avut vârf. Chiar şi astăzi, tentativa de a identifica un centru al oraşului este o “misiune imposibilă”.
Au tot fost încercări de a corecta acest neajuns; ultima oară, s-a demolat în duşmănie pentru a face loc unui “centru civic”. Dar Bucureştii nu au recunoscut niciodată centrele propuse. Le-au izolat şi le-au respins, cum face orice organism cu un corp străin pătruns hoţeşte în el. Prin locurile vrute, în timp, centre, se mai ţin astăzi “zile ale berii” sau alte manifestări populare poreclite “concerte”. Oamenii se strâng acolo doar pe durata evenimentului şi, apoi, eliberează zona în viteză, ca alungaţi de duhuri rele. Rămâne un pustiu prin care trecerea este întotdeauna grăbită. Un loc gândit şi dorit ca un spaţiu căutat de cetăţeni se dovedeşte incapabil să le încetinească paşii.
Bucureştii s-au consolat amăgindu-se cu ideea că ar avea mai multe centre – mai mulţi poli capabili să-i tuteleze teritoriul. Poate de aici vine şi credinţa locală (şi atât de aburitoare) după care ar exista mai multe adevăruri. Oraşul a impus un fals prin modul lui de a fi. Şi oamenii oraşului au început să creadă că fiecare poate avea adevărul lui; mai mult, că fiecare poate glisa lejer şi elegant de la un adevăr la altul, cum se mută sprinten dintr-o mahala într-alta imediat ce gazda îl caută să-i ceară chiria.
O fi dispărut “micul Paris”? Cu siguranţă, NU. Au dispărut Bucureştii. Acei Bucureşti. “Micul Paris” nu putea să dispară fără ca, mai întâi, să apară; or, el a apărut doar într-o zicere plăcută auzului, flatantă, dar cu o discutabilă susţinere în realitate.
Bucureştii au dispărut sub ploaia de blocuri strivitoare de case şi de feluri de viaţă.
Bucureştii au dispărut alungaţi de capriciile unor fanfaroni.
Bucureştii au dispărut trădaţi de ce le era mai drag: inacţiunea.
Bucureştii au dispărut pe limba lor.
Şi dacă ne place să spunem Bucureştilor “micul Paris”, atunci “micul Paris” a dispărut din cauză că n-a avut un Centru veritabil ca liant şi pavăză.
Cineva spunea (tot pe la televizor) că “Bucureştiul e ca o femeie frumoasă pe care nu o iubeşte nimeni”.
Frumos spus.
Da’ şi să iubeşti doar din milă …
Dr.Florin Biciuşcă
arhitect
