Am fost la Mare. Dintotdeauna scriu aşa, Mare, cu majusculă, din două motive. Pentru a evita confuzia cu adjectivul omonim şi pentru că nicăieri nu mă simt mai acasă. Tocmai de aceea, în mod normal, acolo sunt plat şi am un aspect ursuz. Nu merg pe nisip nici la cules de bronz ca să epatez gâştele afişându-mă latino lover, nici în virtutea enervantei superstiţii că sarea, iodul şi aerosolii te ajută să trăieşti 150 de ani (ca şi cum înotul zilnic te-ar păzi de şoferii demenţi din Bucureşti), nu mă tem de – şi nici nu mă interesează deloc – isteria exploziilor solare, că la prânz dau turcii cu napalm în turişti, că 3 ore de plajă te fac să semeni cu o radiografie ş.a.m.d. Nu. Merg, pur şi simplu, la Mare.
Anul ăsta mi s-a întâmplat să admit o excepţie. Am eufemizat, pentru o seară, mina sinistră pe care o arborez în intenţia de a bara calea nepoftiţilor cu elan de socializare. Citeam Paradisul (inabilă redundanţă la 10 paşi de mal). Un tip cu aer de imprecizie ontică mi-a spus de-a dreptul că pasiunea pentru Dante reprezintă ultima raţiune de a nu-l uita pe Borges. Am răspuns atât: “Shakespeare”. A început o lungă discuţie şerpuind printre beri. Nu am ajuns la o concluzie. Omul mi s-a părut ceva inutil. Când să plătim, a trecut fără legătură de la poezia lui Adam de Saint-Victor la sms-uri. N-am înţeles. A repetat. De 8 ani, trimitea, zilnic, prin sms, unul, două, trei versuri unei femei. A enumerat calm fazele sale ca îndrăgostit: mieros, discret, penibil, contradictoriu, beţiv, tăcut, feroce, disperat, metodic şi nul. Deşi folosea persoana întâi, părea că se referă la altcineva. Nu mi-a spus nimic despre femeie şi nu l-am întrebat. Avea părul negru (ea), ceea ce mi-a prilejuit un zâmbet. Oricum, se arăta mult mai pătruns de conţinutul mesajelor decât de relaţia cu destinatara. Mi-a pomenit de Wordsworth, de Baudelaire, de Milton, continuând de-a valma cu T. S. Eliot, Quasimodo, Eminescu, Byron, Goethe, Vergiliu, Trakl, Ezra Pound, Leopardi, Maurice Scève, Puşkin, Petrarca, Poe, Corbière şi Valéry. Se pricepea, însă dădea impresia că putea fi la fel de bine pasionat de construcţii civile, curse de cai sau dive din cinematografia anilor ’50. Când zicea versuri (mi-a reprodus câteva sute) îmi amintea de vărul unei prietene, capabil să-ţi înşire toate caracteristicile unui Ford Taunus 1973 sau ale unui Aston Martin Bulldog.
Eram puţin nedumerit. Am surâs din nou atunci când a ajuns la salcâmul din Sara pe deal (din raţiuni prea evidente ca să le menţionez acum). Zece minute mai târziu, am fost uluit auzindu-l că turuie cuvintele directe ale lui William Shand:
I am so old when she is far,
So young when she is near.
Suplimentar, ştia cimilituri şi epopei de puşcărie despre târfe părăsite şi prinţese crâncene. Printre acestea, era una pe care mi-o citise cineva dintr-o foaie culturală de prin ’90 şi ceva şi din care nu reţinusem decât două perechi de stihuri aflate la o distanţă uitată: “Tu mergi seara la distrare / Cu jmecheri de buzunare” şi respectiv “Tu comanzi pui ş-antricoate, / Eu sunt pe patul de moarte”.
Pe scurt, acel individ anost, care se mai ţinea de Borges pentru lumina lui Dante, izbutise perfecta exemplificare a ceea ce argentinianul înţelegea prin a te îndrăgosti, anume a face din vastul Univers o aluzie la singura persoană certă. Nu neg faptul că m-am plictisit destul de mult, însă detaliul că seminarul şi confesiunea se petrecuseră la puţini metri de Mare a mai atenuat sentimentul (de vinovăţie) că pierdusem o vreme de Paradis irecuperabil.
Ne-am salutat cu o firească răceală. M-am întors la pensiune.
În ziua următoare, la prânz, o vânzătoare de şuberek mi-a vestit că un turist nebun s-a omorât la prima oră a dimineţii, aruncându-se pe stânci, în cap, de pe faleză. Descrierea nu lăsa loc îndoielii. Nu sunt convins că femeia lui cu părul negru existase vreodată. Ştiu însă precis că o dezordonată comoară de vorbe îi sufocase telefonul în ultimii 8 ani. Probabil că le va primi în continuare.
