Obiceiul românilor de a-şi pava străzile provizoriu şi destul de ineficient se pare că durează de veacuri. Şi totuşi, astăzi s-ar putea folosi, în scopuri turistice, originalitatea de care au dat dovadă locuitorii Bucureştilor de altădată. Cum? Prin simpla reconstruire a unui astfel de pavaj, tipic românesc, pe una dintre străduţele centrului vechi, aflat acum în renovare.
De-a lungul secolelor, pavarea uliţelor bucureştene a cunoscut mai multe etape: pământul gol, cum era de la natură, cu bârne groase de stejar, cu piatră şi bolovani de râu, după care s-a ajuns la pavarea cu piatră cioplită, cubică. La început, aceasta era adusă din cariere străine şi apoi din cele din ţară, care s-au deschis mai târziu.
În urma ploilor, destul de dese primăvara şi toamna, băltoacele şi noroaiele înglodau picioarele oamenilor şi ale vitelor, iar în timpul verilor secetoase, praful de pe uliţe era gros de un strat de palmă. La aceste neajunsuri se adăuga şi râul Dâmboviţa (necanalizat până la finalul secolului al XIX-lea), care curgea în numeroase zig-zaguri, aproape la nivelul uliţelor, cu desele lui inundaţii, care afectau mahalale întregi.
Cea mai veche informaţie privind pavajul din lemn din Bucureşti există din 1574, de la călătorul francez Pierre Lescalopiere. Acesta menţionează că uliţele erau pavate cu trunchiuri de copaci sau bârne groase din stejar.[1] Uliţele pavate cu trunchiuri de copaci făceau ca roţile caleştilor şi căruţelor să huruie puternic, iar când aveau apă îmbâcsită sub ele produceau un miros îngrozitor. În afară de aceasta, la trecerea vehiculelor, din cauza apei murdare ce ţâşnea de sub pavaj, pereţii caselor dinspre uliţe erau stropiţi până deasupra pereţilor, cu toate că acestea aveau parterele construite la circa doi metri înălţime faţă de nivelul străzilor.
Bârnele groase de stejar, numite „podini”, lungi cât lungimea drumului (ajungeau şi la 8 metri), groase de 25-30 centimetri, erau aşezate transversal pe două tălpi groase, tot de stejar, numite „urşi”, câte una de fiecare parte a drumului. Între cele două tălpi se săpa un şanţ adânc, numit „savac”, pe care se scurgea apa de ploaie. Atunci când bârnele erau noi, „podurile” erau extrem de utile, mai ales în perioadele cu ploi intense. Nu acelaşi lucru se întâmpla atunci când podurile începeau să se strice, aveau găuri sau se înfunda savacul cu gunoaie. De multe ori oameni şi animale îşi rupeau picioarele în gropile podului, iar miresmele care urcau din şanţurile pline cu gunoaie stricau aerul.[2]
Apelul la acest material de construcţie destul de perisabil s-a făcut pentru că era cel mai la îndemână. Capitala era încă înconjurată de Codrii Vlăsiei, iar valoarea lemnului aproape nu conta. Deveneau totuşi costisitoare desele reparaţii ce trebuiau făcute o dată la cinci-şase ani de către administraţia oraşului.
„Podurile” cele mai importante din Bucureşti au fost: Podul domnesc al Uliţei Mari (ce pleca din faţa Curţii domneşti şi ajungea până la Târgovişte), Podul cel Mare sau podul lui Şerban Vodă (azi Calea Şerban Vodă), Podul Calicilor (Calea Rahovei de azi), Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei de azi 5), Podul de Pământ (Calea Plevnei de azi). Primele străzi erau „poduri mari, domneşti”, în timp ce ultimul nu avea decât, aşa cum îi spune numele, pământ bătut, amestecat cu pietriş şi moloz.
În afară de podurile mari existau şi o serie de întreagă de „poduri” mai mici, lucrate tot în lemn, dar de dimensiuni semnificativ mai reduse.
Această realitate bucureşteană s-a schimbat încet pe parcursul secolului al XIX-lea, când străzile au început să fie canalizate şi pavate cu piatră de râu sau piatră cubică. Dar „podirea cu lemn” a rămas tipică Evului Mediu bucureştean, originală şi destul de şocantă pentru străinii care vizitau Capitala.
De aceea, consider că ar putea fi un element de interes turistic, atât pentru potenţialii vizitatori străini, cât şi pentru locuitorii oraşului, fie ei tineri sau vârstnici.
[1] Potra George, Pavajul uliţelor bucureştene, în M.I.M., vol. XI, Editura Museion, Bucureşti, 1992, p. 140-141.
[2] Constantin Goiurescu, Istoria Bucureştilor, Editura sport Turism, Bucureşti, 1979, p. 314.
