Bucureştiul a apărut multor călători din perioada 1880-1914 ca un spaţiu modern, progresist. În acest context, micul Paris exista ca un artificiu al unor ochi însetaţi de urbanitate, mai ales când călătorii soseau după o lungă călătorie ori de la Viena şi Budapesta, ori din sud şi est de la Marea Mediterană şi Egee. Străzi nepavate, sisteme inexistente de canalizare, mahalale cu case din chirpici reprezentau un tip de mizerie invizibilă, cu care ochiul se obişnuise. Prin contrast, arterele centrale, marile palate, vilele de la şosea şi clădirile impunătoare de pe Calea Victoriei aveau o calitate extraordinară, de marcă a civilizaţiei. Grădinile reprezentau şi ele o familiară imagine a naturii îmblânzite, burgheze, oferind comforturi neaşteptate călătorului obosit de mirosurile insuportabile, praful înăbuşitor, şi alte aspecte neplăcute spaţiilor naturale neurbanizate. Până şi casele de toleranţă aveau un aer sofisticat şi de siguranţă, pentru călătorii burlaci care căutau anumite comforturi de acasă. Micul Paris reprezenta familiaritate în pofida nefamiliarului.
Crearea acestei insule, pe care intelectualii şi elitele oraşului s-au autoizolat cu abandon şi o anumită statisfacţie a alterităţii faţă de mizeria din-afară, e consecventă cu geografia imaginară pe care o descrie Sorin Antohi undeva. În acest imaginar, România este la graniţa nu cu Ungaria şi Bulgaria, ci cu Franţa. Acest imaginar nu este unic românilor, el reprezintă o caracteristică mai largă, aş zice chiar definitorie, a ţărilor din Europa de răsărit. Refuzul de a fi periferal, de a rămâne întodeauna în urmă, sau de a fi quasi-modern, quasi-civilizat, având ca referinţă Parisul, a creat, s-ar putea spune, o psihoză a unor întregi societăţi (sau a intelectualilor care vorbesc în numele acestor societăţi). Pe de o parte, intelectualii din spaţiile post-habsburgice şi balcanice se consideră ca fiind ultimul bastion de civilizaţie împotriva barbarismului care vine de undeva din est. Bastionul şi barbarismul sânt evident definite întotdeauna faţă de vecinii cei mai apropiaţi din est, cum spunea cândva Mihai Safir. Dorinţa de a fi recunoscut ca făcând parte din adevărata cultură şi cilvilizaţie europeană este cu atât mai fierbinte, cu cât posibilitatea de a demonstra fizic aceste calităţi este mai precară. Iar condiţia culturii înalte în tot spaţiul est european era, într-adevăr, precară în perioada de început de secol 20.
Lucrurile au devenit mai stabile, financiar vorbind, în perioada interbelică, şi în acest context, micul Paris a devenit atât o marcă a cosmopolitismului României, cât şi a identităţii românilor ca popor civilizat şi purtător a unei culturi urbane sofisticate. Reformele lui Carol II din perioada anilor ’30 au încercat o sistematizare a oraşului după modelul vestic, clar al Parisului, dar au rămas neterminate, în parte din cauza războiului şi în parte din cauza resurselor inadecvate rezervate proiectului.
După venirea comuniştilor la putere micul Paris a devenit şi rămâne până astăzi un termen nostalgic. Această nostalgie are un caracter general şi familial. Pentru cei care, prin expropiere, au pierdut universul intim al caselor, grădinilor, şi străzilor în care şi-au petrecut copilăria şi anii fragezi ai tinereţii, micul Paris a reprezentat o referinţă dureroasă la o idilică lume care s-a stins dureros. Peste procesul de expropiere, care a avut loc în primii ani ai regimului comunist, s-a suprapus apoi distopica sistematizare întreprinsă sub ochiul obsesiv al lui Nicolae Ceauşescu, începând cu 1977, după marele cutremur din martie. Acest al doilea val de transformare a spaţiului bucureştean într-un oraş cu totul nou, eradicând multe legături cu trecutul de la bisericile din centrul oraşului, mutate sau dărâmate, până la pieţe, monumente de arhitectură, cum ar fi Spitalul Brâncovenesc, şi multe, multe clădiri care deveniseră simbolul Bucureştiului ca mic Paris. Intenţia era clară: a şterge trecutul, a opera la nivel global de ruptură a memoriei colective, ca regimul ceauşist să-şi poată construi o versiune a trecutului cu totul nouă, legată de mitul personalităţii lui Ceauşescu şi de obsesiile sale în privinţa modernizării şi ai identităţii naţionale. Din păcate, această strategie a avut succes. De aceea nostalgia pentru micul Paris a devenit o condiţie nu numai a celor afectaţi direct de demolările din acea perioadă, ci şi a tuturor celor care îşi amintesc de Bucureştiul dinainte de anii ‘80.
Pentru cei care au crescut în Bucureşti după tragica transformare a oraşului în anii ‘80, nu ştiu cum e posibil să-şi imagineze micul Paris. Şi nu ştiu pe cât paradigma aceasta a micului Paris mai are încă valabilitate pentru noile generaţii de bucureşteni. Canonul literar care mi-a inspirat legăturile între Bucureşti şi Paris este în mare măsură neschimbat. Dar spaţiul este cu totul altul. Astfel că, în plin post-modernism, Bucureştiul începe să capete distanţă critică şi ironică faţă de acest mit. În curând, clădirile mult iubite ale generaţiilor trecute îşi vor pierde puterea de a evoca şi vor devenii simple spaţii îmbătrânite ale unui oraş care întinereşte.
Maria Bucur-Deckard,
Assistant Professor of History
Indiana University
