comerţul, mama belşugului

Doi kilometri gonim ca urmăriţi de draci. Apoi înce­tinesc, ne uităm unul la altul şi începem să râdem nebu­neşte.

Trebuie să ne oprim undeva, să ne aranjăm bagajele şi să închidem cufărul.

Mai mergem vreo doi kilometri şi găsim locul po­trivit. O parcare mare, înconjurată de un zid de tufişuri dese. Pustiu. Exact ce ne trebuie.

Intru, opresc motorul, dar nu apucăm să ieşim din ma­şină, că din tufişuri încep să izvorască vreo zece, doi­spre­zece indivizi, care dau buzna asupra noastră.

Par agresivi. Sau mai degrabă disperaţi.

Ne uităm hăituiţi în jur, căutând scăpare.

Imposibil. Suntem înconjuraţi. Tipul care conduce ma­ni­festaţia, un moşneag solid, cu o claie de păr cenuşiu, strigă ceva. N‑am înţeles. Re­petă:

— Ax cu came de Lada aţi adus?

Ax cu came? Asta‑i o piesă de automobil. Lada? Ăsta‑i un automobil rusesc. De ce ar aduce cineva, din Ro­mâ­nia, în Uniunea Sovietică, o piesă de maşină de fabricaţie sovietică? Poate pentru că aici nu se găseşte. E pentru export…

Moşul, crezând că n‑am înţeles, îşi strigă iarăşi mesa­jul, cu un glas sfâşietor. Zece perechi de ochi se uită cu speranţă la noi.

Facem semn din cap că nu.

Dezamăgirea se abate ca un nor asupra asistenţei.

Grupul se mai împuţinează.

Ne luăm inima în dinţi şi ne dăm jos din maşină.

Dar, dacă n‑am adus ax cu came de Ladă, ce am adus?

—Adidaşi.

—Aaaa…

Mulţimea tălăzuieşte.

—Şi mai ce?

—Maiouri.

—Aaaa! Şi mai ce?

—Prosoape.

—Aaaa!

—Şi combinezoane.

—„Kombinezon”?

Se pare că am dat greş cu combinezoanele.

Facem zid în faţa cufărului maşinii şi, fără să ridicăm complet capacul, tragem din bagaje articolele anunţate.

Ni se smulg din mâini.

Ni se îndeasă în loc bancnote.

Dumnezeu cu mila. Cât o fi, o fi.

Am vândut atâtea, că acum s‑a făcut loc să închidem cufărul. Ajunge. Trântim capacul şi anunţăm că asta‑i tot ce‑am avut.

Cerere ar mai fi.

Un cetăţean cu ochi iscoditori radiografiază jacheta mea de ploaie de pe bancheta din spate a maşinii. E ochioa­să, din material impermeabil galben şi alb, cu fer­moare groase, albe. Îmi spune:

—Ţi‑o cumpăr.

—Nu pot. N‑am altceva cu ce să mă îmbrac.

—Dă‑mi‑o.

—Nu.

Se repede pe Alex şi îi cere cu ton plângăcios:

—Vinde‑mi pantofii tăi.

—N‑am alţii.

—Vinde‑mi‑i, îl imploră plângăciosul.

—Nu pot, se scuză Alex. Şi de altfel nu sunt noi, sunt purtaţi.

—Vinde‑mi‑i, îi iau şi aşa, insistă omul.

—Uite, chiar sunt rupţi, îi explică Alex cu multă po­li­teţe şi, ca să‑l convingă, ridică piciorul şi îi arată talpa.

Omul, fără nici un avertisment, se aruncă asupra pan­to­fului; hâţână zdravăn de el, încercând să i‑l scoată de pe picior. Alex îşi trage brusc piciorul şi, cu oarecare gre­u­tate, îşi salvează încălţarea.

Comercianţii dispar în tufişuri, unul câte unul. Aler­găm după ultimii dintre ei şi ne interesăm unde am putea dormi la noapte. Începe să se însereze. Ni se arată cum să ajungem la camping.

Nu e greu. Trecem prin Cernăuţi şi găsim.

E un loc larg, îngrădit cu un gard solid, care ne se­pară cu străşnicie de lumea pură, comunistă de‑afară.

Aglomerat. Nemţi din est, cehi, mulţi polonezi. Nu vedem nici un român.

Ne aşezăm lângă nişte polonezi. Nu ştiu de ce, se uită foarte de sus la noi. Nu ne pasă. Suntem istoviţi. Ne pre­gătim de culcare.

Pe lângă noi se prelinge cu coada în sus o pisică. E un animal famelic, un schelet umblător, cu ochi care cer milă. Scot din pungă o bucată de caşcaval, i‑o arăt, pisica se apropie sfioasă. Îi dau brânza şi rostesc gânditor:

—Sovetskaia koşka.

„Pisica sovietică”.

Polonezii au înţeles. Zâmbesc. Înfumurarea lor şleah­tică s‑a topit. Schimbăm scurte mesaje de bună vecină­tate.

Cad din picioare de somn.

Mă duc să văd dacă am unde să fac un duş, şi să inspectez comodităţile, aflate într‑o clădire în mijlocul campingului.

Instalaţiile sunt spartane. O singură cabină de duş pentru toată suflarea feme­iască. Numai cu apă rece. Cu atât mai bine. De asta nici nu sunt prea multe amatoare.

Alături, toaletele.

O încăpere mare. Pe peretele opus uşii, un şir lung de cabine, vreo zece, la care se ajunge urcând câteva trepte.

Privelişte de coşmar.

Uşile şi despărţiturile dintre cabine nu sunt mai înalte de 80 de centimetri. Când intri în cabină şi te chirceşti pe closetul turcesc, pereţii şi uşa îţi ajung până la nas. Pe dea­supra uşilor, de pe chipuri stânjenite şi indis­puse, mă mitraliază zece perechi de ochi.

Sfinte Sisoie! Mulţumesc lui Dumnezeu că m‑a făcut înaltă de un metru şi jumătate.

Vizavi de cabinele ocupate, coada candidatelor la bu­cu­riile intimităţii aşteaptă răbdător să se elibereze un loc, cu ochii ţintă pe uşiţele cabinelor. Un duel tăcut de priviri ridică tensiunea în încăpere. Domneşte o atmosferă tovă­ră­şească, sinceră, fără ascunzişuri.

Aştept să‑mi vină rândul (date fiind circumstanţele, nu e nevoie să baţi la uşa cabinei), intru şi încerc să mă tasez, să ocup cât mai puţin loc în spaţiu, mai ales în înăl­ţime, să mă fac una cu pământul. Privesc ţintă un punct situat undeva în infinit, în eternitate.

Din dreapta şi din stânga îmi ajung la urechi foşnete, hârşâieli, oftaturi. Un loc care‑ţi dă ocazia să te bucuri ple­nar de prezenţa vecinului. Mirosul, vorba lui Cara­giale, te face să‑ţi aminteşti cu regret parfumul violetelor de Parma.

Când să ies din templul higienei, mă harponează ves­tala locului, mamaşa de serviciu, o făptură aparţinând vag genului feminin, dotată cu nişte mustăţi straşnice şi cu un bust de dimensiunile unui geamantan, înfăşurat într‑un halat de culoare îndoielnică.

Aruncând priviri prudente în jur, mă trage într‑un colţişor ferit. Din cele câteva cuvinte pe care le înţeleg şi din semnele încă mai grăitoare pe care le face, trag con­cluzia că ar fi interesată să se dedea unor acte de comerţ ilicit.

Îi fac semn să aştepte şi îl aduc pe Alex.

Urmează dialogul cunoscut.

—Maiouri.

—Aaaa!

—Prosoape.

—Aaaa!

—Şi ”kombinezon”.

—”Kombinezon”?

Visele mele despre frumuseţile sovietice înveşmân­tate în suave lenjerii dantelate se topesc în neant.

Într‑o tresărire de energie, mă duc şi aduc din maşină un combinezon trandafiriu ca aurora, împre­ună cu chiloţii aferenţi.

Mamaşei îi ies ochii din cap. Întinde degete avide. Le vrea. Mai vrea încă.

Puteam noi să încercăm mult şi bine să vindem „kom­­bi­nezon”. Pe ruseşte asta înseamnă salopetă. Com­binezon se spune „kambinaţiia”.