Informaţiile furnizate de călătorii străini sunt un izvor preţios pentru istoriografia românească. Mărturiile lor ajută la cunoaşterea diferitelor evenimente, stări politice, sociale şi economice, completează ştirile mărunte şi sporadice uneori, pe care ni le dau documentele, redau atmosfera Bucureştilor în secolul al XVII-lea aşa cum au fost percepuţi de un străin. Relatările călătorilor străini, se referă strict la ceea ce au văzut, majoritatea informaţiilor vizând şi a orăşenilor.
Evlia Celebi, originar din Constantinopol, un călător cu studii ecleziastice, a vizitat Ţara Românească, fie ca participant direct la diversele campanii turco-tătare, fie îndeplinind unele misiuni speciale, din însărcinarea protectorilor săi, în ale căror suite se afla. Călătoriile sale au rămas nedefinite, cele mai importante au fost în 1651, 1657 şi 1659 (a însoţit expediţia de jaf a turcilor). Ducerile şi întoarcerile sale s-au repetat până în anul 1666.
În concepţia sa (după sistemul de referinţă otoman), Curtea era un “serai”, iar domnitorul “bei”. A localizat Curtea Domnească în centru oraşului – era un palat cu un etaj, cu aspect de fortăreaţă, înconjurat cu ziduri din stejar groşi. Palatul avea patru părţi, cu “200 odăi joase şi cu etaj”, (cifră exagerată deoarece complexul arhitectonic domnesc a avut de suferit o serie de distrugeri datorită cutremurelor, incendiilor şi războaielor). Palatul era înconjurat de grădini, iar în faţa acestuia, pe malul celălalt al Dâmboviţei, se afla baia domnească. Începând cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea existau băi domneşti, însă nu ştim cine le-a construit. Prima atestare a acestora este documentul din 23 februarie 1669, prin care Antonie Vodă din Popeşti (1669-1672) dăruia boierului Gheorghe, fost mare stolnic, nişte case ce se aflau “aproape de baia domnească”, adică pe suprafaţa cuprinsă azi între Palatul Justiţiei şi bulevardul George Coşbuc.[1]
A manifestat interes şi pentru mănăstirile mari ale oraşului (consemnând 14), fiecare în parte fiind asemuită cu o cetate puternică. Bisericile erau “clădite cu îngrijiri”, aveau turle cu clopote “primele pe care le-am auzit de la sosirea mea din Turcia”.[2]
De asemenea, menţionează faptul că în afara oraşului, dincolo de Dâmboviţa exista un Caravan-Serai, pentru musulmani, cu 50 de odăi, în interiorul căruia se afla un mecet (lăcaş de rugăciune pentru musulmani), iar lângă el o baie pentru femei.[3] Este singurul călător străin care pomeneşte despre existenţa Caravan-Seraiului. Nu putem preciza locul unde se afla acest edificiu, întrucât indicaţia călătorului este vagă.
Relatările sale confirmă imaginea unui oraş în plină reconstrucţie şi extindere, cu unele exagerări: “existau 12.000 de case”. Celebi ne-a lăsat bogate informaţii despre activitatea economică a oraşului: “existau 1000 de dughene joase”, ale căror mărfuri (vinuri, siropuri, holerca, miedul) erau vândute de “fete frumoase”, viile erau puţine deoarece fuseseră distruse de tătari şi “osmalâi”; funcţionau “7 hanuri de negustori şi case de vămi”. A apreciat în mod deosebit produse ca mierea, untul, ceara, rachiul (holerca), pâinea albă (franzela), “toate sunt vestite şi demne de lăudat”.[4]
Evlia Celebi a crezut în legenda întemeierii Bucureştilor de către un arab, Djebel-I-Himme, din tribul Beni Kureyş. Acest Djebel, primise se pare islamul, sub califul Omar, apoi a fugit la împăratul bizantin Herakleios (610-641) sau la Constantin al II-lea (641) sau al III-lea (648), deoarece a dat dovadă de nesupunere şi fusese condamnat conform legii Seriatului să i se aplice legea talionului. Din Antiohia, el s-a dus în interiorul ţării şi s-a stabilit în apropierea oraşului Damasc, unde a clădit cetăţi (ar fi întemeiat potrivit legendei, oraşul Djebel, în Sinai). Ţinutul acesta se numeşte şi acum munţii Djebel-Himme.
Când califul Omar a cucerit Ierusalimul, Djebel, de teamă, a fugit împreună cu familia sa, formată din 17 copii, în Spania. Unul dintre copiii săi, numit Kureyş, după ce a trecut Dunărea, a colindat câtva timp şi s-a aşezat într-un loc care i-a plăcut deoarece pământul era curat şi răspândea un parfum de chihlimbar şi a făcut acest pământ să dea roade. Oraşul întemeiat de Ebu-Kureyş, s-a numit Bukureyş. “Apoi, oraşul acesta, Bucureşti, a trecut de la un rege la altul şi, în cele din urmă, în anul 793 (adică 9 decembrie 1390/28 noiembrie 1391) a fost cucerit din mâinile valahilor de către sultanul Ilderâm Baiazid (1382-1402). Cetatea lui a fost dărâmată complet şi după aceea n-a mai putut fi locuită, căci nu se află nici o urmă de cetate printre construcţii”.[5]
A remarcat frumuseţea fetelor, faptul că acestea umblau cu faţa descoperită (fetele musulmane îşi acopereau faţa), obiceiul acesta, ciudat pentru un musulman, l-a determinat să le califice drept “nelegiuite”: “Îndeosebi când omul vede fetele necăsătorite umblând cu capul gol şi cu părul despletit fir cu fir şi cu papucii galbeni în picioare, la drept vorbind i se împrăştie mintea ca părul răvăşit…Toate nelegiuitele de aici umblă cu faţa descoperită şi poartă fuste de stofă şi de mătase aurită, în diferite culori. Toţi Ghiaurii de aici poartă dulame albastre, cotănaş de postav şi veşminte ca cei de la Serhat, iar pe cap îşi pun căciula tătărască. Mari şi mici, toţi îşi atârnă de gât o cruce de aur, de argint sau bronz, fiindcă aceşti Ghiauri sunt din neamul lui Mesia, iar cartea lor este Evanghelia. Au datini eretice, şi în loc de baiaram, au unele zile nefaste, adică sărbătoarea de ouă roşii, care este aceiaşi ca la ghiaurii greci”.[6]
Călătorul considera că “Ghiaurii cu toţii se răscoală datorită întrebuinţării fără ruşine a vinului”.[7]
La plecare, conform obiceiului ţării, a primit în dar din partea domnitorului “o pungă cu guruşi, o blană de samur, doi cai buiestraşi şi alţi doi cai, iar slujitorilor mei le-a dăruit câte 20 galbeni şi postav şi pânzeturi”.[8]
[1] Potra George, Din Bucureştii de altădată, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 120-121.
[2] Călători străini despreŢările Române, redactori Holban Maria, M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Cernovodeanu Paul, Editura Ştiinţifică, V, Bucureşti, 1973, p. 120-121.
[3] Ibidem
[4] Ibidem
[5] Ibidem.
[6] Ibidem.
[7] Ibidem
[8] Ibidem, vol. VI, p. 722-723.
