Centrul politico-administrativ al ţărilor româneşti a gravitat în jurul reşedinţei domneşti. Stabilirea ei s-a făcut întotdeauna din raţiuni politice şi administrative, niciodată la întâmplare. Fără îndoială, prima raţiune a constituit-o apărarea reşedinţei de primejdiile războiului, dar la aceasta s-au adăugat şi altele (dezvoltarea oraşelor, aşezarea ei pe cât posibil mai spre centrul ţării). Pe lângă reşedinţa domnească statornică, au existat şi altele secundare, de unde domnul administra ţara.
Pentru Ţara Românească reşedinţele domneşti au fost la: Câmpulung, Curtea de Argeş, Târgovişte, Bucureşti.
Reşedinţă domnească
O cetate în târgul Bucureştilor a existat încă din sec. al XIV-lea. Ridicată de Mircea cel Bătrân (1386-1418) sau mai devreme, sub Vladislav Vlaicu (1364-1377), cetatea avea “un şanţ de apărare” ce înconjura zidurile din cărămidă. Se pare că cetăţuia a avut o existenţă scurtă fiind părăsită în contextul războaielor cu turcii purtate de Mihai I (1418-1420) şi Dan al II-lea, în a doua domnie (1420-1431). Peste zidurile distruse ale cetăţii, Vlad Ţepeş a construit noua sa reşedinţă domnească între anii 1456-1459. Din vremea lui Vlad Ţepeş datează prima atestare documentară a oraşului Bucureşti. Domnitorul întărea la 20 septembrie 1459 lui Andrei cu fiii săi, lui Iova, lui Drag şi unui al patrulea al cărui nume nu se poate citi proprietatea lor, scutindu-i totodată de dări şi slujbe, adică “prestaţiuni de muncă”. Începând cu această dată Bucureştii devenea a doua capitală a ţării, alături de Târgovişte.
Urmaşii lui Vlad Ţepeş la domnie, Radu cel Frumos (1462-1475, cu întreruperi), Basarab cel Bătrân Laiotă (1473-1477, cu întreruperi), Basarab cel Tânăr Ţepeluş (1477-1482), Vlad Călugărul (1481-1495), Mihnea cel Rău (1508-1509), Vlad Înecatul (1530-1532), au preferat Bucureştii ca reşedinţă domnească în locul Târgovişte (capitala Ţării Româneşti în sec. XV-XVII).
Procesul de urbanizare a Bucureştilor s-a desăvârşit în sec. al XVI-lea. Activitatea edilitară a dus la înmulţirea clădirilor dregătorilor boiereşti, şi au fost construite primele edificii monumentale – Palatul Voievodal (Curtea Veche), Biserica Buna-Vestire de lângă el, în vremea domniei lui Mircea Ciobanu (1545-1559, cu întreruperi).
Prădaţi şi incendiaţi de turci în 1554, Bucureştii au fost refăcuţi în timpul domniei lui Pătraşcu cel Bun (1554-1557) şi au cunoscut o perioadă de înflorire sub domnia lui Alexandru II Mircea (1568-1577). În vremea acestuia a fost construită Mănăstirea Radu Vodă (1568), unde ulterior a locuit domnitorul Mihai Viteazul. La 13 noiembrie 1594, Mihai Viteazul (1593-1601) a declanşat lupta antiotomană, măcelărind creditorii turco-levantini, chemaţi la visterie. În vara şi toamna anului 1595 Bucureştii au fost ocupaţi de armata otomană a lui Sinan paşa şi fortificaţi: „Sinan a împresurat Bucureştii cu un şanţ întărit. Dealul Mănăstirii Sfânta Troiţă a fost şi el întărit cu ziduri şi cu două rânduri de copaci bătuţi în pământ, aşa cum se întăreau pe vremea aceea orice oraş sau loc de adăpost”. Mănăstirea Sfânta Troiţă a fost transformată în moschee turcească.
În toamna aceluiaşi an Mihai Viteazul a reluat ofensiva iar turcii au fost nevoiţi să părăsească în mare grabă oraşul, jefuindu-l şi incendiindu-l, aşa cum au făcut şi tătarii în 1596. După aceste distrugeri, oraşul s-a refăcut cu greu, iar domnitorul şi-a restabilit reşedinţa mai mult la Târgovişte.
Bucureştii şi-au recăpătat statutul de reşedinţă domnească sub domnia lui Radu Mihnea (1601-1602, 1611-1616, 1620-1623), care a însemnat o perioadă de linişte. În secolul al XVII-lea Bucureştii au trecut de la structura unui târg la o structură cu caracteristici preurbane.
Capitala ţării
Potolindu-se jafurile provocate de turci şi tătari, poporul şi boierii s-au supus noului domn Mihail Radu (Mihnea al III-lea), adus de turci. Acesta, în scurta sa domnie (1658-1659) a promovat o politică antiotomană, având sprijinul maselor populare, devenind exponentul răsculaţilor şi înfrânţilor de la 1655. Răscoala antiotomană a fost declanşată în 1659 prin uciderea turcilor din Bucureşti şi Târgovişte, înfrânt şi trădat de boieri, domnitorul s-a refugiat în Transilvania. Turcii, l-au înscăunat pe Gheorghe Ghica (1659-1660) şi înfuriaţi de repetatele răscoale ale domnilor Ţării Româneşti au hotărât ca domnitorii să rămână la Bucureşti, oraş situat mai în apropiere de raiaua Giurgiu, iar Târgovişte, aşezată prea aproape de Transilvania, să fie definitiv părăsită.
Bucureştii nu erau numai principalul scaun al domniei, ci au devenit capitala ţării. Constantin Brâncoveanu a revitalizat pentru ultima dată în evul mediu scaunul domnesc de la Târgovişte, considerându-l un refugiu mai sigur în faţa turcilor, însă Bucureştii au beneficiat de statutul de capitală oficială a Ţării Româneşti.
