Libertatea de exprimare – procesul Zenger

 Libertatea de exprimare reprezintă una din libertăţile cele mai greu câştigate de umanitate, şi cea mai uşor de pierdut în acelaşi timp.

De aceea, orice atingere adusă libertăţii presei, ca şi formă supremă a libertăţii de exprimare în general, trebuie înfierată timpuriu şi nelăsată să crească în penumbră.

Din seria proceselor celebre ale umanităţii, am ales, pentru deschiderea acestei serii, un caz care a depăşit ca importanţă spaţiul indivizilor  al căror destin a fost marcat în mod inevitabil şi intrinsec, aducând o schimbare majoră în întreaga lume juridică americană.

Să ne întoarcem astfel în timp  în jurul anului 1735 şi să călătorim şi în spaţiu, în oraşul New York. Oare ce s-ar putea petrece într-un loc atât de depărtat de noi şi într-o epocă atât de veche, încât să merite o relatare din partea noastră?

În conştiinţa americană, se consideră că nicio ţară nu preţuieşte mai mult libertatea de exprimare a presei decât SUA, iar procesul istoric care stă la baza acestei câştigate libertăţi este procesul lui John Peter Zenger.

 Procesul lui Zenger este o poveste despre începuturile libertăţii presei şi a independenţei încăpăţânate a juraţilor americani.

Personajul negativ din poveste este William Cosby, guvernator al provinciei New York, denumit „guvernatorul afurisit”, cunoscut pentru acţiunile sale dictatoriale împotriva legii, dar temut tocmai din acelaşi motiv.

Guvernatorul a încercat să îşi menţină puterea prin numirea unui „linguşitorul şef” cu sarcina de a deveni cenzorul şi editorul singurului ziar al oraşului NY, the New York Gazette. Acesta publica chiar şi versuri de elogiere a guvernatorului…

Adversarul politic al guvernatorului a înfiinţat un ziar concurent, intitulat The New York Weekly Journal, cu ajutorul lui Zenger, proprietarul celei de-a doua imprimerii eixstente în oraş, în afara celei care furniza ziarul ocrotit de guvernator.

Scopul declarat al ziarului a fost acela de a demasca faptul că ziarul concurent era în totalitate cenzurat şi condus de guvernator, deşi acesta se voia a fi independent şi imparţial.

Pe lângă relatarea victoriilor politice ale adversarilor lui Cosby, ziarul lui Zenger mai publica şi teorii referitoare la dreptul de a publica, precum următorul: suprimării libertăţii presei îi urmează pierderea libertăţii în general, pentru că este un element esenţial al libertăţii, şi probaibl cel mai bun mod de a conserva libertatea în general. Chiar şi o restrângere parţială, nu numai suprimarea libertăţii de exprimare, poate avea o influenţă fatală. Nicio naţiune nu şi-a pierdut libertatea de a vorbi liber, de a scrie sau de a-şi publica ideile, fără a fi urmată imediat de pierderea libertăţii în general şi de înrobire.

Guvernatorul Cosby a îndurat atacurile vreme de 2 luni, până când a hotărât ca ziarul trebuie să dispară. Deşi a încercat în două rânduri sa convingă un juriu să îl condamne pe Zenger pentru calomnie, acesta a refuzat pe motiv că nu a putut stabili cine e autorul materialului calomnios din ziar.  

În cele din urmă, guvernatorul a ordonat arestarea lui Zenger, ceea ce a împiedicat apariţia ziarului în dimineaţa ce a urmat arestării sale.

În săptămâna următoare arestării, ziarul a apărut, dar cu o „erată” din partea lui Zenger, pe care o voi reproduce integral, pentru amuzament:

 „cum săptămâna trecuta aţi fost dezamăgiţi de ziarul meu, cred că am obligaţia de a publica scuzele de rigoare. În ziua Domnului de 17, am fost arestat, ridicat şi încarcerat în închisoarea acestui oraş în temeiul unui mandat emis de guvernator, pe care vi-l arăt în copie; ca urmare, nu am avut posibilitatea de a avea stilou, cerneală sau hârtie, sau de a vedea ori vorbi cu oameni, până când am apărut în faţa judecătorului. De atunci, am primit dreptul de a vorbi prin gaura unei uşi a închisorii cu soţia şi servitorii mei. Pentru acestea, cred că mă veţi ierta pentru nepublicarea ziarului de săptămâna trecută, şi sper că pe viitor, beneficiind de dreptul de a vorbi cu servitorii mei prin uşa închisorii, să vă pot prezenta ziarul săptămânal ca până acum.”

Ca urmare a veştii că ziarul lui Zenger era publicat din spatele gratiilor, acesta  a căpătat o faimă imensă.

În ce priveşte procesul lui Zenger, avocaţii iniţial angajaţi de acesta au fost daţi afară din Barou ca urmare a faptului că au obiectat faţă de una din măsurile dispuse de judecători, aceştia din urmă fiind evident –conform relatărilor din acea vreme – două persoane din anturajul guvernatorului, astfel încât Zenger a fost nevoit să îşi angajeze un alt avocat.

Acuzarea a susţinut că inculpatul, fiind o persoană înclinată spre răzvrătire, a publicat ştiri false şi calomnii destinate a crea one imagine gativă guvernatorului. Calomnia a fost dintotdeauna descurajată, susţine procurorul, deoarece tinde să creeze dispute şi sânge rău între oameni, şi deseori chiar vărsare de sânge între calomniatori şi calomniaţi. Prin urmare, acuzarea dorea să audieze martori pentru a dovedi că inculpatul este autorul pamfletelor calomnioase apărute în ziarul pe care îl patrona.

Avocatul apărării a arătat apoi că inculpatul nu neagă faptul că a publicat pretinsele calomnii şi că înţelege „să îl scutească pe avocatul acuzării de efortul de a audia martori pe acest aspect”.

Ca urmare a anunţului surprinzător al avocatului apărării, cei 3 martori ai acuzării) au fost trimişi acasă, şi a urmat o lungă tăcere.

În cele din urmă, procurorul a arătat că juriul nu are altceva de făcut decât să dea verdictul, deoarece chiar şi presupunând că sunt adevărate, afirmaţiile calomnioase nu devin mai puţin calomnioase pentru asta. Dimpotrivă, legea  (americană şi la acea vreme) spunea că faptul că sunt şi adevărate nu reprezintă decât o agravare a faptei. A continuat apoi arătând care e legea referitoare la calomnie şi faptul că realitatea celor afirmate prin calomnie nu e o apărare.

Avocatul apărării a susţinut că legea nu trebuie interpretată în sensul că se interzic plângerile îndreptăţite împotriva unei administraţii proaste.      

Deşi argumentele sale puteau fi recunoscute ca juste de juraţi, apărarea nu avea în sprijinul său nicio bază legală, cât timp legea spunea clar că adevărul celor afirmate de calomniator nu este în măsură să îl disculpe.

Dar stratagema apărării, deşi iniţial părea că nu există, era de fapt de a se ajunge la o anumită procedură, demunită de juriştii americani jury nullification.

Aceasta înseamnă situaţia în care un juriu dă un verdict de „nevinovat”, în ciuda convingerii că inculpatul e vinovat de încălcarea legii, dar o lege apreciată de juraţi ca fiind injustă. Practic, juriul invalideaza, anulează o lege despre care consideră că este imorală sau greşit aplicată unui inculpat. Ca istoric, această instituţie din dreptul american a apărut atunci când administraţia americană a încercat să aplice legi nepopulare sau imorale.

în continuare, avocatul apărării a arătat: este natural, un privilegiu, un drept, pe care îl afirmă toţi oamenii, ca atunci când sunt vătămaţi, să se poată plânge. Ei au dreptul să se ridice împotriva abuzului de putere în cei mai puternici termeni, pentru a-şi avertiza semenii cu privire la aceasta.

Pierderea libertăţii, pentru un spirit dotat, este mai rea decât moartea. Şi cu toate astea, spune avocatul, în toate vremurile se găsesc dintre aceia care pentru a fi preferaţi altora sau pentru vreo onoare imaginară, au ajutat cu ştiinţă opresiunea. La acest lucru trebuie să se gândească fiecare om care preţuieşte libertatea. El trebuie să acţioneze cu raţiune, iar nu în căutarea propriului interes; pentru că un om care îşi iubeşte ţara preferă libertatea oricăror alte interese, ştiind că fără libertate viaţa e un chin.

Puterea poate fi comparată cu un râu; cât timp curge între malurile sale, este şi frumos şi util. Dar dacă depăşeşte matca, este prea puternic pentru a fi controlat; aduce distrugere şi dezolare peste tot. În timp ce datorăm respect autorităţii, trebuie să fim în gardă oriunde percepem că ne –ar putea afecta pe noi sau pe semenii noştri.

În instrucţiunile date juriului, judecătorul le –a spus ca datoria lor, potrivit legii, era clară, cum situaţia de fapt era stabilită (deoarece inculpatul recunoscuse), iar juriul nu putea judeca legea, practic acesta le ceruse să dea un verdict de vinovăţie.

Trebuie precizat că în sistemul de drept american, juriul nu are dreptul de a interpreta legea, ci numai de a stabili situaţia de fapt.

Cu toate acestea, spre surpriza tuturor, juriul a dat un verdict de achitare, care a adus bucuria celor prezenţi în sala de judecată.

Ca şi urmări, achitarea lui Zenger nu a determinat schimbarea legii, dar în mod necontestabil a semnalat opunerea generală faţă de asemenea condamnări, îngrijorarea de a nu se mai produce asemenea anulări de lege, a descurajat trimiterile în judecată, şi încet-încet libertatea presei în America a început să înflorească.