dolarii, conservele şi cartea poştală cenuşie

Sămânţa fusese aruncată şi a încolţit. După o matură chibzuinţă, am hotărât să ne încercăm norocul.

Primul pas l‑am făcut dând telefon în Elveţia şi ce­rân­du‑i unui prieten de‑acolo să trimită la Banca de Co­merţ Exterior câte 100 de dolari pe numele fiecăruia din­tre noi: era suma pe care trebuia să dovedeşti că o ai în ban­că, pentru ca autorităţile să‑ţi primească cererea de pa­şaport.

Cum tânărul părăsise ţara în urmă cu vreo zece ani, căsătorindu‑se după multe peripeţii cu o elveţiancă, a în­ţe­les imediat situaţia şi s‑a executat cât a putut de repede.

A doua etapă consta în obţinerea aprobării de la locul de muncă (nu râdeţi, chiar aşa se chema).

Aici aveam un atù preţios în mânecă: Alex avea pro­bleme atât de grave cu vederea, încât se pensionase pe motive medi­cale. Un adevărat noroc! Ca urmare, primo, el nu mai avea nevoie de aprobarea de la locul de muncă şi, secundo, eu puteam astfel să declar că vrem să mer­gem în străinătate pentru îngrijirea sănătăţii lui.

La şcoala unde lucram, cei mai mulţi dintre colegi erau oameni cumsecade, aşa că, după ce am completat di­verse hârţoage şi am aşteptat o bucată de vreme, am că­pătat o patalama care atesta că sunt o tovarăşă cu simţ de răs­pundere şi că locul de muncă e de acord cu călă­toria.

Nu ne‑a mai rămas decât să depunem dosarul la „Paşa­poarte” şi să aşteptăm.

Cu toate alergăturile acestea, toamna venise şi se du­sese, iarna începuse, şi trecusem în anul ’84.

Speranţa, care plutea nesigur la orizont, ne schimbase întrucâtva viaţa. Subiectele noastre de conversaţie se îm­bo­găţiseră. Seara, la măsuţa acoperită de hărţi şi de pli­ante împru­mutate de peste tot, aveau loc conciliabule ne­sfâr­şite, în care se amestecau claie peste grămadă distanţe kilome­trice, orare ale muzeelor, itinerare, puncte de gra­niţă, mo­nu­­mente, adrese.

Ziua, vânam ca nişte şoimi orice conservă suscepti­bilă de a juca rolul de prânz al turistului român. Zăream de departe cozile care se formau atunci când se zvonea că se aduce la vreun magazin ceva de mâncare, şi ne aşezam cu încăpăţânare la rând, indiferent cât era de aşteptat.

O singură dată am neglijat un indiciu sigur că undeva se vinde ceva, dar am totuşi o scuză. Eram în liftul unui mare magazin, când indiciul cu pricina s‑a prezentat sub forma unei conversaţii între lif­tieră şi o femeie de ser­vi­ciu, care se sprijinea într‑o mă­tură.

—Ai auzit, fă? a rostit agitată liftiera. A murit o fe­meie la coada pentru conserve de carne de la alimentara de la subsol!

Pauză.

—Dar o fi apucat să ia? a întrebat gânditor femeia de serviciu, proptindu‑se mai cu nădejde în coada măturii.

Încet, pe un raft din cămară, se lungea şirul de cutii aliniate ca soldaţii, pline cu comori: fasole cu bucăţi in­forme de slănină albicioasă, cu aspect şi gust de săpun de casă pe jumătate topit; orez fad, fiert cu fărâme aţoase de carne de vacă; o pastă grăsoasă, pe cutia căreia scria „pa­teu de ficat” şi care chiar avea un vag miros de ficat…

Culmea luxului, făcusem rost şi de şase cutii de gem chinezesc de caise, marfă atât de rară încât intrase a­proa­pe în cate­go­ria alimentelor interzise.

În clipele în care ne revenea simţul realităţii şi ne în­trebam ce o să facem cu toate conservele astea, atunci când nu vom primi paşaportul, ne dădeam singuri răspun­sul, cu optimism: o să le mâncăm!

Adevărata aventură a debutat într‑o după‑amiază de primăvară, când, printre scrisorile din cutia poştală, am găsit celebra carte poştală din carton de proastă calitate, cenuşiu, prin care Ministerul de Interne ne dădea de ştire că, în ciuda neîncrederii noastre, călătoria în Franţa şi în alte ţări ale Europei ne fusese aprobată.

Ne‑am întrebat adeseori de‑atunci prin ce miracol ni s‑a acordat acest rar privilegiu. O singură explicaţie ne‑a venit în minte: eram nişte persoane atât de neînsemnate, încât nu constituiam nici un pericol pentru autorităţi. Ba chiar dimpotrivă, din punct de vedere statistic adu­ceam un folos, lungind lista celor cărora li se dăduse dreptul ele­mentar de a călători, document cu care statul român se putea lăuda în faţa forurilor internaţionale, pretinzând că în scumpa noastră patrie drepturile omului sunt riguros respectate.

Nu trăiam singuri. Ca orice om, fie el şi vieţuitor într‑un timp, un loc şi o societate care nu încurajează re­la­ţiile private între oameni, adunasem şi noi în jurul nos­tru un grup de prieteni buni.

Ne întâlneam cu toţii sâmbăta seara şi, fără fereală, vorbeam de toate.

De‑a lungul anilor, încet, încet, ne împuţinam. Plecau care cum puteau, unii căsătorindu‑se cu câte cineva din străinătate, alţii uitând să se‑ntoarcă din câte o deplasare de serviciu cu greu obţinută, sau fugind în ţările socia­liste învecinate şi reuşind, cine ştie cum, să se strecoare de a­colo peste graniţă, în vest. Unul reuşise performanţa le­gen­dară de a trece Dună­rea înot şi de a se furişa pe sub nasul neîndurătorilor gră­niceri sârbi, ajungând în cele din urmă în Italia.

Printre primii plecase Daniel, un personaj cu mutră sim­patică, de cal surâzător. Bombănea de dimineaţa pâ­nă seara şi, într‑o zi, l‑am întrebat:

­—Daniel, eşti evreu, ai posibilitatea să scapi de‑aici oficial. De ce nu pleci?

Mi‑a răspuns falnic:

—Bunicul meu a fost unul dintre primii deputaţi evrei din Parlamentul românesc. Tatăl meu a fost jurna­list, a făcut parte din armata regală, a luptat în al doilea răz­boi mondial şi a fost decorat. Cum aş putea eu să plec?

Peste două luni ne telefona să venim să‑l conducem la aeroport.

Acolo, am constatat că nu pleca singur, ci cu Flori­nela, o fată cumsecade, cu care se însurase ca s‑o scoată a­fa­ră din ţară.

După o pe­rioadă petrecută în Statele Unite, unde că­să­­toria lor de cir­cumstanţă şi‑a dat obştescul sfârşit, au plecat, fiecare spre soarta lui.

De ea nu mai ştiu nimic.

El trăieşte în Franţa, apreciind, ca un om deştept ce este, la douceur de vivre în această minunată ţară.

În lungile seri de iarnă în care conspectam hărţile, socotisem de multe ori numărul prietenilor care plecaseră de‑a lungul anilor şi trăiau risipiţi prin toată Europa. Re­zul­tatul ne uluise. Dacă, în harta continentului, am fi înfipt steguleţe pretutindeni unde trăia un prieten, am fi desenat cu ele o adevărată constelaţie.

Peste tot aveam gazde potenţiale: viitorul se arăta plin de promisiuni.

La auzul incredibilei veşti că am primit cartea poştală cenuşie, puţinii prieteni apropiaţi care mai rămăseseră în ţară au reacţionat încurajator, potopindu‑ne cu cele mai adec­vate bancuri ale zilei.

„Ştiţi ce spune românul când bate la uşa unei vagi cunoştinţe stabilite în străinătate: N‑aveţi un pahar de apă? Că sunt lihnit de foame, şi nici n‑am unde să dorm la noapte!” Sau: „Un român ajunge la un vechi prieten stabilit în străinătate. Bine ai venit! spune prietenul. Bine că te‑am găsit! răspunde călătorul.”

Nu ne‑am lăsat abătuţi.

Ne‑am dus, timizi dar hotărâţi, la celebrul birou de pa­­şa­poarte, am făcut coada de rigoare şi am primit de la un tânăr cu mutră acră, care trona într‑un ghişeu, docu­mentul râvnit de toţi românii. Ni s‑a cerut în schimb actul cu care ne legitimam în mod obişnuit, buletinul de iden­titate, pe care urma să‑l primim înapoi la întoarcerea din călătorie, când eram obligaţi să restituim paşaportul.

Pentru moment, se putea spune că eram „paşapor­tari”. Aveam dreptul, în mod oficial, să călătorim timp de o lună printr‑o sumedenie de ţări din Europa.

Eram într‑al nouălea cer.

Practic, voiajul nostru deja începuse. Nu ne mai ră­mă­sese decât să obţinem vizele necesare.