Bătrânii cartierului Baicului, de pe malul lacului Fundeni îşi amintesc că pe vremea tinereţii lor, la capătul străzii Ziduri între Vii, nu întâmplător numită astfel, existau în anii ‘50-60 ziduri impunătoare, înalte de 3-5 metri, din cărămidă roşie, pivniţe adânci şi o tradiţie orală care lega locul de domnia lui Matei Basarab. Epoca lui a fost una de înflorire culturală fiind considerat un adevărat patron al bisericii, dar şi un bun gospodar în administrarea resurselor materiale ale ţării. A condus Ţara Românească între 1632 şi 1654. A ridicat din temelie peste 30 de biserici la care se adaugă refacerea altora atât în ţară, cât şi la Muntele Athos şi la sud de Dunăre, la Vidin şi Sistov.
Matei Basarab a pendulat între Capitală şi Târgovişte, dar la reşedinţa din Bucureşti venea mai ales pe timpul verii. Aici a refăcut Curtea Veche, ajunsă în ruină în vremea sa, a construit un rând de case domneşti la mănăstirea Plumbuita, unde a ridicat în 1647 şi o nouă biserică în locul celei vechi, alt rând de case s–au ridicat pe malul lacului Fundeni.
E posibil să fi construit palatul de la Fundeni pentru soţia sa, Elena (Elina), în anul 1635. De-a lungul timpului palatul a ajuns o ruină. Domeniul, probabil din moşia de zestre a soţiei, avea întinderi mari de viţă de vie şi de aici a provenit şi numele străzii din prezent Ziduri între Vii. În apropiere există până azi şi strada Heliade între Vii care făcea legătura între zona Târgului din Afara (Obor), casa lui Ion Heliade Rădulescu şi zidurile cetăţii de pe malul lacului, loc de promenadă pentru boierimea bucureşteană de început de secol XIX.
Posibil ca palatul să aibă legătură cu bătălia dusă în 1632 de Matei-aga, viitor domn Basarab cu Radu Iliaş, fiu de domn, pretendent la domnie, pribegit prin Transilvania după mazilirea tatălui său Alexandru Iliaş.
Lupta a avut lor “din jos de mănăstirea Plumbuita”, în ziua de 4 noiembrie 1632, luptă crâncenă, care dură toată ziua. Spre seară, Radu Iliaş “au dat dosul, fugind cu mare spaimă şi cu capul gol”. Conform obiceiului timpului se ridică acolo o movilă peste trupurile celor căzuţi în bătălie şi o cruce de piatră ce vestea izbânda viitorului domn Basarab. Această cruce a fost înlocuită în 1925 cu o cruce nouă, care a dispărut în 1952.
În anii `60 încep să dispară şi zidurile palatului domnesc prin transformarea zonei în groapă de gunoi. Nu e vorba doar de neglijenţa oamenilor, care fie foloseau cărămida din ziduri pentru a-şi ridica propriile construcţii, sau care depozitau alături mormane de gunoaie, ci de o acţiune concertată, organizată de autorităţi. Zeci de maşini de gunoi ale primăriei depozitau zilnic tone de gunoaie. Amplasamentul iniţial al palatului a rămas îngropat la circa 4-5 metri sub muntele de gunoaie. Peste ruine a fost aruncat şi molozul de la cutremurul din ’77, astfel că astăzi absolut nimic nu mai aminteşte de istorie în această zonă insalubră a oraşului.
Şi palatul de la Fundeni avut aceeaşi soartă ca multe alte zone pitoreşti, construcţii, monumente, case din vechiul Bucureşti: a fost îngropat de indiferenţă, incultură şi reaua voinţă a autorităţilor, iar concluzia nu poate fi decât una singură – dacă nu avem respect şi grijă faţă de istorie rezultatul sunt ruine şi gunoaie.
