Agricultural Stories in “Rumaňol”[1]
După trecerea Genunei prin satul Ţigăneştii-Eucaliptului, pământul rămăsese pârjolit. Ţăranul (todavía no cooperativizado), Lebădă Ion, nu reuşea să se dezbare de sentimentul acela de panică pe care evenimentul insolit i-l crestase adânc în memorie.
Stătea pe vene de mai mult de o jumătate de oră, fără a îndrăzni totuşi să-şi schimbe poziţia, ca şi cum (el pensaba aterrorizado)[2] orice mişcare l-ar împinge inexorabil spre acel lucru necunoscut.
Simţea că ceva din ordinea firească a lucrurilor s-a rupt. Încerca disperat să ghicească ce se afla în urma sa, dar nu îndrăznea, nu îndrăznea nici măcar să geamă. Şi totuşi,(como si fuera en sueňo) el se ridică molcom pentru a irupe într-o fugă sănătoasă către adăpostul său mahmur. (Eso, asies!).
Căci pe măsură ce avansa, lucrurile din jur se îndepărtau tot mai mult. La început văzu câinele, care sări în picioare în acelaşi moment în care ţăranul Lebădă Ion începu să alerge, şi care pe măsură ce alerga creştea tot mai mare.
Ciudat, ( Que cosa más rara!) dar parcă şi casa începu să se umfle, ca o femeie gravidă în luna a noua. Arborele, singurul arbore din tot ţinutul, căci n-aveai să vezi vreunul nici în satele învecinate Săliştea Grăuntelui sau Râpa Dracului, se dilata. Faptul în sine nu-l deranja, (al contrario) acum sălăştanii sau cei din Râpa vor crăpa de o mie de ori (mil veces) de ciudă când or vedea arborele cel falnic.
Ceea ce-l supăra mai tare pe ţăranul Lebădă Ion era durerea de la cap. Bănuia că-i vreun cucui ce părea să crească şi el, la spatele capului, un pic mai sus de ceafă.
II
Motto:
“Geaba tot vei alerga
Când sorocu-i frământat
El va creşte de va creşte
De nici Dracu’ nu-l opreşte”
Biatonski – Profeţii – 243
III
Mynimono Tambasino se sculă ca de obicei la 4,30, pentru ca după o jumătate de oră, (pura coincidencia) să poată prinde expresul spre Gvorano. După ce se dichisi (la un beautyshop?), Mynimono coborî grăbit scările şi se urcă pe banda rulantă ce-l depozită la Gară, (impropio llamada asi) chiar la linia unde să tragă trenul său.
Ca de obicei miile de pasageri dădură buzna în compartimente, aşezîndu-se civilizaţi pe locurile programate cu-n deceniu în urmă. Îşi luă pilula bleue ce servea drept breakfast, iar în clipa următoare coborî la destinaţie. Cvorano era un loc impropriu pentru agricultură. Acest deşert imens era parcelat în fel şi chip şi fiecare călător agricol ce debarca aici de fapt, pe drum, trenul nu oprea nicăieri, îşi scotea plugul arierat, îi monta bateriile solare şi începea apoi să săpălăgească, toată ziua (todo el dia), în căutarea elementului beu ce-i servea la fabricarea pilulei-breakfast. Această muncă şobolănească dura uneori o zi, un an sau un secol, totul depinzând de forţa bateriilor solare, (como se dice eso en espaňol?) care făceau plugul să foreze tot mai adânc. Apoi spilcuiţii domni, după ce găseau elementul primordial, se întorceau de grabă la casele lor, până când foamea îi mâna din nou spre deşertul neospitalier.
IV
Motto:
“Iar când vei zări
La timpul potrivit
O faţă tambasinească3
Atunci să-ţi crape-n patru
Ochiul pineal”
Biatonski – Blesteme – 101
V
Ţăranul Lebădă Ion se opri pe neaşteptate din fugă şi notă cu satisfacţie (con satisfacción) că Universul înţepeni pe loc. Aha! gândi cu voce joasă (en voz baja) Lebădă Ion. Conştiinţa lui, ancorată puternic în realităţile terrenale, nu se putea lăsa înşelată de realitatea semidoctă. Pentru el o casă e o casă, un câine e un câine şi un arbore, fala şi invidia tuturor generaţiilor de sălişteni şi de râpeni, e un arbore. Cu toate acestea, nu putea să-şi ia gândul de la arborele său; ţăranul (el campesino), Lebădă Ion, suspectă Firea că nu e fair-play. Acest cuvânt îi devenise foarte drag, după ce în meciul Avântul Ţigăneştii-Eucaliptului contra Metrol Săliştea Grăuntelui, arbitrul, refuzând un gol consătenilor săi, fu atacat vehement de presă.
Pentru Lebădă Ion (Para Cisne Juan) lucrurile aveau o logică internă. De aceea ce se întâmpla cu el acuma nu-şi putea explica. Şi nici nu încerca. (Y ni no intentaba). Mai ales că durerea de la moalele capului îl cam lăsă. Aşa că, fără nici un preaviz, el o luă la fugă după Univers, încercând să pună mâna pe el. Deodată, o durere teribilă la moalele capului, care-I descătuşă toate celulele nervoase – conform explicaţiilor freudiene -, fu simulaţă cu revelaţia teribilă ce o avu. Între el şi Univers se produse o ruptură irevocabilă, el aflându-se pe o falie de pământ ce-l separa de restul obiectelor. Pentru el oricât de repede ar fugi ceea ce-i tangibil (lo tangible) se va găsi la o distanţă infinită. De altfel, gândi la repezeală Lebădă Ion, numai aşa se putea explica de ce broasca fugi mai repede decât Ahile.
Ruptura recent deschisă era mai dureroasă decât cealaltă, de la moalele capului, prin care începu să vadă lumea. Şi o vedea pentru prima oară.
Al patrulea stol de gâşte primul şir de batardouri4
(Roman uzinal)
CRONICA
Romanul se clădeşte pe dihotomia bun/rău. Gâştele, personaje tipic negative, dezumanizate, sânt puse în antiteză cu căldura umană degajată de activitatea neântreruptă a batardourilor. Acestea din urmă sânt angajate totalmente pe vectorul muncă, ceea ce înnobilează maşina, o umanizează. Privite din acest unghi – batardourile – se ridică peste condiţia lor obişnuită: asigură activităţii lor o dimensiune stenică. În acest răstimp asistăm neputincioşi, plini de mânie, la activitatea nefastă a gâştelor – personaje atipice în condiţii tipice -. Gâştele sfidează un mod de a fi ( cel al batardourilor) încercând treptat să strecoare prin tertipuri meschine îndoiala în suflete batardourilor. Există un moment cheie în desfăşurarea liniară a acţiunii. Gâştele asistă pasiv la sustragerea unui sac de seminţe. Mai mult autorul pentru a pune în evidenţă trăsăturile retrograde ale înaripatelor, pentru a produce un şoc în mentalitatea lectorului, le prezintă în toată nuditatea lor fizică şi spirituală: stolul de gâşte văzând câteva seminţe împrăştiate pe jos (tocmai lângă batardouri) se repede să le îngurciteze. Acest moment de maximă tensiune psihologică e rezolvat magistral de autor. Batardourile dau cale liberă puhoaielor de apă care îneacă făpturile meschine.
În totalitate romanul se prezintă ca o axiomă. Rămâne o datorie sfântă ca generaţiile viitoare să ne dea toate răspunsurile posibile la întrebările pline de miez şi de bun simţ pe care acest roman metaforic le ridică încă din titlu.
1980 (din “Colocviile lui Biatonski”)
[1] Rumañol este un idiom creat de emigraţia chiliană stabilită în România după lovitura de stat a lui Augusto Pinochet, fiind o mixtură între spaniolă şi română.
[2] În limbajul Rumañol unele expresii se folosesc de cuvintele aglutinate
3 faţa tambasinească este asemenea chipului ilustrat de gravori şi descris de memorialistică; chipul efebului Mynimono Tombesino
4 batardourile erau nişte lumi ascunse, subterane, unde fiinţele dispăreau prin vane uriaşe pe care le deschideau printr-un strigăt asurzitor specific
