„Măreţia unei naţiuni şi progresul său moral pot fi măsurate după modul în care sunt tratate animalele”
Gandhi
Una dintre problemele stringente ale Bucureştilor anului 2010, (cam înainte de ultimele evoluţii în materie de „criză”) a fost cea a câinilor vagabonzi, care există şi chinuie în mod constant ultimele generaţii de locuitori ai Capitalei.
Ori noi, ori cineva din familie ori vreun vecin, cineva a avut măcar o poveste cu şi despre câini, în care aceştia au muşcat, lătrat, speriat, alergat…
Cert este că avem o problemă.
Spunea un psiholog ca este un gând iraţional sa crezi că absolut orice problemă în viaţa asta are şi o rezolvare.
Trecând peste iraţionalul psihologiei, întrebarea care apare este: contează tipul de soluţie pe care o găsim? Vrem să găsim soluţia cea mai bună sau cea mai rapidă?
Salutăm cu respect orice iniţiativă de rezolvare a problemei. Susţinem însă prin acest articol că fiecare trebuie să îşi asume bunele sau relele soluţiilor pe care le propune.
Prefectul Capitalei a prezentat de curând un proiect de modificare a legislatiei cu privire la câinii fără stăpân, proiect care a fost depus la Comisia pentru Administraţie Publică de la Camera Deputaţilor.
Proiectul a pornit de la constatarea că legislaţia în materie este insuficientă şi ineficientă, motiv pentru care situaţia a scăpat de sub control.
A fost invocată legislaţia europeană pentru protecţia animalelor de companie, care conţine o reglementare expresă referitoare la „reducerea numărului de animale fără stăpân”. Acest act normativ permite luarea de măsuri legislative şi/sau administrative necesare pentru reducerea numărului câinilor abandonaţi prin metode care nu cauzează dureri, suferinţe sau temeri evitabile.
Se propun, ca şi etape, prin acest act normativ: luarea de pe stradă a câinilor fără stăpân, examinarea lor, şi apoi recuperarea exemplarelor clinic sănătoase, neagresive, cu boli uşor tratabile. Apoi, câinii grav bolnavi sau incurabili, precum şi câinii agresivi vor fi eutanasiaţi, cu respectarea legislaţiei sanitare veterinare în vigoare. Se interzice uciderea câinilor de către alte persoane în afara medicilor veterinari sau prin alte metode. In situaţia în care, după expirarea termenului de cazare de 7 zile, câinii nu au fost revendicaţi sau adoptaţi, aceştia vor fi eutanasiaţi.
Conform OUG 55/2002, prin câine agresiv se inţelege „orice câine care, fără să fie provocat, muşcă sau atacă persoane ori animale domestice în locuri publice sau private”. De asemenea, „orice câine care participă la lupte între câini sau care a fost antrenat în acest scop”.
Nu intră în categoria câinilor agresivi cei care muşcă o persoană care a pătruns fără drept, in orice mod, intr-o proprietate publică sau privată protejată de aceştia. La fel, nu intră in aceasta categorie orice caine folosit de politie, jandarmi, alte unitati militare, vamale sau servicii publice de securitate, protectie si paza, „chiar daca, aflandu-se in misiune, a atacat sau a muşcat o persoană”.
Cât priveşte statisticile, se pare că acestea sunt înfiorătoare, dar cca 30 % dintre persoanele muşcate de câini au fost muşcate de propriul câine.
Mai interesant este însă că, potrivit Administraţiei pentru Supravegherea Câinilor Fără Stăpân Bucuresti, sunt necesari 300 lei pentru intreţinerea unui câine in adăposturi publice timp de trei luni de zile.
Nu există un acord între autorităţile publice locale şi asociaţiile pentru protecţia animalelor cu privire la numărul de animale fără stăpân din Bucureşti. Primele spun 100 000, ultimele 40 000.
Or, ca să apreciem că soluţia adunării câinilor abandonaţi în adăposturi este neeconomică, ar trebui să ştim măcar câţi sunt, ca să vedem cât de neeconomică este. Plus că se mai pune problema existenţei unui control foarte eficient cu privire la diagnosticarea câinilor şi clasificarea lor între „de păstrat” şi „de aruncat”.
Dar haideţi să vedem că nu suntem singurii confruntaţi cu problema canină, şi haideţi să mergem foarte departe, în Coreea.
Pe site-ul unei asociaţii de protecţie a animalelor, a fost publicat un articol foarte sugestiv, care a pornit cu descoperirea motivelor pentru care există aşa de mulţi câini fără stăpân:
– oamenii nu vor să aibă grijă de animalele bolnave
– oamenii pierd animalele de casă ca urmare a neglijenţei lor
– oamenii abuzează animalele şi acestea fug
– oamenii văd animalele ca pe o sarcină financiară
– oamenii se mută fără a-şi lua şi animalul de casă
– oamenii nu doresc să îngrijească un animal care a îmbătrânit
– oamenii nu vor să plătească cheltuielile medicale ale animalului
– oamenii se plictisesc de animalul de casă
– oamenii se căsătoresc sau aşteaptă un copil şi nu îşi mai doresc un animal de casă
– oamenii au superstiţii stupide referitoare la animale
Oamenii, oamenii, oamenii…Aceasta este soarta animalelor care au avut şansa de a face parte vreodată dintr-o familie umană, dar au dat peste oameni iresponsabili, ignoranţi şi nepăsători.
Aşa cum oamenii au făcut din animalele de casă o parte a societăţii, tot astfel este responsabilitatea oamenilor să le protejeze.
Abandonul animalelor este în primul rând o problemă a oamenilor, iar nu a animalelor. Mentalitatea din spatele acestei probleme nu e foarte depărtată de mentalitatea care stă la baza abuzului sau neglijării copiilor sau a bătrânilor.
Modul în care protejăm animalele denotă cât de matură sau de miloasă este o societate.
Sperăm să nu se ajungă vreodată, în societatea noastră, la soluţia adoptată de administraţia din Noua Zeelandă, care împuşcă câinii vagabonzi. Astfel, un oficial local a dobândit în mod expres dreptul de a împuşca câinii abandonaţi şi de a-i îngropa într-un parc public, mai mult de 600 de câini fiind astfel masacraţi în ultimii doi ani.
Prin urmare, salutăm orice iniţiativă de rezolvare a problemei câinilor. Dar ne opunem ferm acelor soluţii care ne transformă pe noi, ca societate, într-o lume de câini. Într-o societate în care uciderea câinilor vagabonzi devine o necesitate pentru traiul oamenilor, schimbarea registrului şi a targetului considerat neconfortabil şi eliminabil este doar o chestiune de orientare.
Şi poate că nu întâmplător, în „Dogville”, un celebru film american, cel mai uman personaj din film rămâne, până la final, tot câinele…
