Mulţi dintre noi au privit probabil spectacolul trist al înmormântării preşedintelui polonez în imediata apropiere a impunătoarei catedrale Wawel din Cracovia. Şi poate ne-am întrebat unde au românii necropola domnească?
Trebuie spus de la început că problema în discuţie este destul de complicată, iar un răspuns simplist ar suna aşa: românii nu au un spaţiu istoric şi sacru unde să fie îngropate laolaltă numele mari ale istoriei româneşti pe parcursul mai multor sute de ani.
Este adevărat că de-a lungul secolelor capitala s-a tot mutat, de la zona Subcarpaţilor, tot mai aproape de noul centru de putere de la sud de Dunăre, Imperiul Otoman. Aşa că, o parte a domnitorilor noştri sunt îngropaţi în fostele capitale ale Ţării Româneşti, fie la Câmpulung Muscel, fie la Curtea de Argeş sau Târgovişte.
În cea mai veche dintre capitale – Câmpulung – sunt îngropaţi atât Basarab I întemeietorul de ţară, cât şi fiul şi urmaşul său la tron, Nicolae Alexandru. Piatra tombală a acestuia din urmă se păstrează şi astăzi în biserica din Complexul voievodal Negru Vodă: „În luna noiembrie 16 zile a răposat marele şi singur stăpânitor Domn Io Nicolae Alexandru Voivod, Fiul marelui Basarab, în anul 6873 (1364)”. Acest text este cel mai vechi document epigrafic medieval, scris în limba slavonă, cunoscut până acum în Ţara Românească.
În vechea catedrală episcopală de la Curtea de Argeş, ctitorită de Neagoe Basarab la începutul secolului al XVI-lea şi refăcută la sfârşitul secolului al XIX-lea, sunt înmormântaţi, în afară de familia ctitorului, primii doi regi ai României, Carol I şi Ferdinand. În anul 2003, la Curtea de Argeş au fost aduse şi rămăşiţele pământeşti ale regelui Carol al II-lea, care au fost depuse într-o capelă din curtea mânăstirii. În mai anul trecut s-a pus piatra de temelie a viitoarei Catedrale Episcopale şi Regale de la Curtea de Argeş, ce va adăposti necropola familiei regale româneşti, după dorinţa ex-regelui Mihai şi a familiei sale. Tot la Curtea de Argeş, în biserica domnească se adăposteşte mormântul lui Vlaicu Vodă, în interiorul căruia s-au găsit numeroase mărturii arheologice ale secolului XIV, printre care şi „paftaua de la Argeş”, un castel în miniatură în centrul căruia se află o lebădă cu cap de femeie, lucrat în aur, ce ajută la închiderea centurii.
La Târgovişte se odihneşte interesantul domnitor Petru Cercel, dar o necropolă domnească impunătoare întâlnim la mică distanţă de oraş, la mănăstirea Dealu, unde, în afară de Mihai Viteazul, sunt depuşi Vlad Dracul, Vladislav al II-lea, Radu cel Mare, Vlad Înecatul, Pătraşcu Vodă cel Bun.
Dar la Bucureşti există un loc unde să fie îngropaţi domnitorii mai vechi ai noştri, de la întemeierea statelor medievale până în perioada modernă?
Dintre cei aproape 50 de domni de la sud de Carpaţi din perioada în care Bucureştii a fost la început reşedinţă domnească, apoi capitală a Ţării Româneşti, doar câţiva odihnesc în bisericile acestui oraş. Capitala nu are necropolă domnească şi asta spune multe despre tragismul şi lipsa de continuitate istorică a secolelor ce au trecut. În general, marile personalităţi ale istoriei noastre au fost depuse în mănăstirile pe care le-au ctitorit în afara Bucureştilor: Mircea cel Bătrân la Cozia, Matei Basarab la Arnota, Vlad al IV-lea Călugărul la Mănăstirea Glavacioc.
O parte însemnată a domnitorilor a fost nevoită să ia drumul străinătăţii şi au murit acolo: Mihnea cel Rău la Sibiu, în Transilvania, Teodosie, fiul lui Neagoe Basarab, la Constantinopol, la fel Constantin Brâncoveanu şi familia lui, Gheorghe Ghica şi Alexandru Coconul. Constantin Şerban şi Gheorghe Duca au murit în Polonia. Despre Radu Paisie, pe care turcii l-au executat în Egipt, se crede că este înmormântat într-o biserică din Alexandria. Petru cel Tânăr, fiul lui Mircea Ciobanul care a domnit sub tutela mamei sale, Doamna Chiajna, a fost chemat la Constantinopol pentru plata tributului, dar după ce a predat plata a fost arestat şi împreună cu mama sa au fost expulzaţi în Siria, apoi în Asia Mică. Piatra de mormânt se păstrează în oraşul Koneh, Iran.
Cu mici excepţii, rămăşiţele domnitorilor români morţi în străinătate nu au fost aduse în ţară şi şi-au găsit odihna în locuri străine.
