APEL LA ISTORIE

Am avut de curând ocazia să lucrez asupra unui text care m-a impresionat profund ţinând cont de trista realitate pe care o exprimă deşi, de la întocmirea lui au trecut mai bine de opt decenii. Încă o dată se  adevereşte vorba că cine nu-şi cunoaşte istoria nu are parte de viitor şi cine nu învaţă din greşelile trecutului este dator să le repete.

Textul este scris în plină criză economică mondială, în anul 1933, de către un mare intelectual al megleno-românilor, Constantin Noe. Acesta s-a născut în anul 1883, într-o localitate din Meglenia (Macedonia otomană). Absolvent al şcolilor române primare şi secundare din Macedonia, urmând cursurile învăţământului superior la Bucureşti, Constantin Noe a fost profesor la Liceul „Mihai Viteazul“ din Capitală, precum şi redactor la ziarul „Românul“ din Arad (1912-1913), precum şi la mai multe publicaţii româneşti din Basarabia (1919-1923). În calitate de om politic în România interbelică, senatorul şi deputatul Constantin Noe a iniţiat numeroase acţiuni în sprijinirea identităţii româneşti a congenerilor săi şi a militat pentru stabilirea în România Mare (judeţele Durostor şi Caliacra) a românilor balcanici, persecutaţi în Grecia, Serbia, Albania şi Bulgaria. Studiile sale, puţine la număr, rămân repere pentru cei care doresc să se documenteze cu privire la colonizarea macedoromânilor în Cadrilater, precum şi la situaţia culturală a acestora în prima jumătate a sec. al XX-lea.

         Articolul reprodus mai jos, apărut în revista „Ţară nouă”, patronată în calitate de director de Constantin Noe, este foarte aproape de realităţile anului 2010 din mai multe motive. Întâi că identifică câteva din cauzele care au adus România anului 1933 în marasmul economic şi social: o clasă politică iresponsabilă, numită sugestiv „vraci de modă nouă, dar lipsiţi de experienţă”, care a deschis larg porţile ţării pentru „concursul străin în tot şi în toate”, spre rezolvarea intereselor din afară sau a unei mici grupări dinlăuntru. Interesul general a rămas evident în afara acestei ecuaţii, iar consecinţele au fost evidente: şomaj, sărăcie, degringoladă a valorilor, mizerie materială şi umană. Sună destul de actual, nu-i aşa? Statul, garantul constituţional al locuitorilor săi este complet depăşit în asumarea responsabilităţilor legale. Sistemul de învăţământ, coloana vertebrală a oricărui stat civilizat este în colaps. La fel şi sistemul de sănătate, cel de asistenţă publică, societatea civilă, cultura, viitorul, totul pare distrus.

Ce e de făcut într-o asemenea situaţie? Asumarea răspunderii publice de către cei care au condus poate fi un răspuns, dar mult mai aproape de fiecare dintre noi pare a fi totuşi asumarea răspunderii personale şi familiale. „Este dreptul cetăţenilor de a chema la răspundere pe cei care, prin reaua lor voinţă sau prin incapacitate, au adus statul în această stare. Dar, orice ar face cetăţenii, de acum şi pentru multă vreme, o mare parte din funcţiunile, pe care şi le asumase statul, nu le va mai putea împlini.” Ceea ce nu va putea face statul trebuie să o facem noi cetăţenii: „prin noi înşine”.

În al doilea rând articolul mi se pare extrem de pertinent pentru că oferă o soluţie, repetată uneori în documente oficiale sau în mass-media, dar încă neasumată la nici un nivel în societatea românească de astăzi. Şi anume ridicarea prin învăţătură, prin cultură. Dar nu făcută de şcoală, elevi, părinţi cu scopul de a obţine o funcţie publică bine remunerată la finalul studiilor, eventual din bugetul, din ce în ce mai redus al ţării, ci „pentru ei înşişi”, pentru sufletul şi viitoarea personalitate a lor. „Învăţătura, cu sau fără diplomă, nu era o cheie pentru a deschide poarta bugetului statului, căci statul era turcesc, ci o podoabă a personalităţii lor, o bogăţie a sufletului lor, un spor al aptitudinilor lor, care le permitea să perfecţioneze domeniile de activitate practică şi să obţină o rentabilitate mai mare decât părinţii lor”. La finalul studiilor tânărul ar deţine suficiente informaţii, competenţe, abilităţi, pasiuni încât, cu inteligenţă şi bun simţ să-şi găsească propriul rost într-o societate pe care o pot eventual modela după sufletul şi viziunea fiecăruia.

Personal mă rezum la această concluzie desprinsă din lectura articolului, urmând ca dumneavoastră să găsiţi, cu siguranţă, multe altele care să vă lămurească, să vă motiveze şi poate să vă ajute în găsirea propriului drum.

PRIN NOI ÎNŞINE

Constantin Noe

Fiecare cunoaşte lozinca aceasta, care a sintetizat esenţialul credinţei unui mare partid politic, călăuzind timp de decenii năzuinţele ţării.

De la o vreme această lozincă a fost lăsată în părăsire ca ceva vechi şi anacronic. Vraci de modă nouă, dar lipsiţi de experienţă, au crezut că pot tămădui relele de care suferă Ţara, altfel decât printr-o puternică încordare a forţelor noa­stre proprii.

Au preconizat concursul străin în tot şi în toate. Au propovăduit înlăturarea oricărei îngrădiri ocrotitoare a mun­cii şi a bogăţiei naţionale faţă de pofta de câştig a capitalu­rilor de peste graniţă, pentru ca prin afluxul vast de mij­loace băneşti, şi prin punerea în exploatare a tuturor bogăţii­lor Ţării să căpătăm şi noi destule fărâme din ospăţul lor bogat.

Au înlăturat deci îngrădirile. Au votat legi cu duiumul acordându-le celor de peste graniţă tot ce au vrut şi ce n-au vrut, iar lipsurile mari nu s-au împlinit, dimpotrivă au crescut tot mai mari şi mai mari. Mii de funcţionari sunt lăsaţi pe drumuri, sute de mii cu lefurile înjumătăţite. Mizeria se întinde tot mai greu la sate şi oraşe.

Iar vracii de modă nouă, pe măsură ce se izbesc cu fruntea de realităţile aspre, sunt obligaţi să constate că au mers pe un drum la capătul căruia stă deschisă prăpastia.

De aceea încep să se întoarcă pe drumurile vechi. Fie că-i zice „Geneva fără Genevă”, fie că-i zice altfel, vechea lozincă este readusă în locul de onoare, de unde nu trebuia să fie scoasă niciodată şi cu toată sfiala celor vinovaţi, de a o recunoaşte leal şi deschis, ea n-a fost niciodată mai de ac­tualitate decât astăzi.

Dar între ieri şi astăzi este o mare deosebire. Ieri nu existau sute de mii de şomeri intelectuali şi manuali. Ieri nu existau zeci de mii de funcţionari trecuţi în cadrul disponibil. Nu existau lefuri de mizerie şi biruri strivitoare ca cele de astăzi.

De aceea, cuprinsul vechii formule, în înţelesul de ieri, nu mai este îndestulător astăzi.

În trecut lozinca „Prin noi înşine” rezuma mai ales tendinţele statului faţă de munca şi de bogăţia naţională şi de propria lui armătură economică şi tehnică.

Astăzi ea trebuie să exprime şi modul de salvare al fie­căruia din noi ca particulari din greutăţile mari ale zilei.

Ieri, când statul dispunea de mijloace, concepţia Statului providenţă, care trebuie să aibă grijă de toate şi de la care se poate cere orice, putea funcţiona.

Astăzi nu.

Statul, girat în chip revoltător de prost, nu-şi mai ţine angajamentele şi mărindu-şi la maximum pretenţiile, îşi re­duce la minimum posibil obligaţiile. Este dreptul cetăţenilor de a chema la răspundere pe cei care, prin reaua lor voinţă sau prin incapacitate, au adus statul în această stare. Dar, ori ce ar face cetăţenii, de acum şi pentru multă vreme, o mare parte din funcţiunile, pe care şi le asumase statul, nu le va mai putea împlini.

Ceea ce nu va putea face el trebuie să o facem noi cetăţenii: „prin noi înşine”.

Şcolile se închid. Bursele se reduc. Asistenţa statului faţă de public, sub toate formele, este desfiinţată. Posibilităţile fiecăruia de a-şi face un rost în buget şi prin buget dispar.

Şi atunci trebuie oare să renunţăm la cultură, să renunţăm la sănătate, să renunţăm la viaţă? Nu.

Trebuie să luăm act de realitatea imutabilă a noilor condiţii, să o privim în faţă cu curaj şi să readaptăm viaţa la aceste realităţi.

Dacă statul nu poate înlesni cultura prin scoli şi internate, nu este un motiv ca această cultură să dispară. Dacă nu poate oferi locuri destule în buget pentru intelectualitatea lui, nu este un motiv ca această intelectualitate să piară.

Am cunoscut ţări în care, pe vremuri, statul nu întreţinea nici o şcoală şi totuşi acolo erau cele mai frumoase şcoli, acolo         analfabeţi nu existau şi, deşi studiile nu dădeau nici o posibilitate de acces în funcţiile publice, oameni cu cultură secundară şi superioară erau pletoră. Aceasta era situaţia de acum câteva decenii la Românii din Turcia.

Mai târziu propagandele culturale ale statelor intere­sate le-au pus la dispoziţie un învăţământ lesnicios.

Dar înainte de ivirea acestor propagande, creştinii din Turcia, şi mai ales românii, aveau şcoli admirabile de toate gradele: primare, gimnazii, licee ridicate din mijloacele lor proprii, cu întregul personal didactic plătit de ei (având limba de predare grecească). Acolo unde erau în mase compacte (Monastir, Cruşova, Meţova ş.a.) aveau spitale sau dispen­sare şi instituţii de credit.

Un minister al cultelor care să subvenţioneze biserici şi să salarizeze preoţi nu exista, dar în fiece sat erau una sau două şi uneori 4-5 biserici cu locaşuri monumentale şi cu un cler numeros şi select.

Ce făcea tineretul care termina şcolile?

Ceea ce făceau şi părinţii lui. Erau negustori, meşteşugari, industriaşi, moşieri.

Învăţătura, cu sau fără diplomă, nu era o cheie pentru a deschide poarta bugetului statului, căci statul era turcesc, ci o podoabă a personalităţii lor, o bogăţie a sufletului lor, un spor al aptitudinilor lor, care le permitea să perfecţioneze domeniile de activitate practică şi să obţină o rentabilitate mai mare decât părinţii lor.

Trăind în împrejurări de aşa natură încât nici prin gând nu le putea trece că pot aştepta de la stat altceva decât pretenţii fiscale, aceşti oameni au lucrat „prin ei înşişi” şi au ajuns la o cultură, la o civilizaţie şi la o bună stare materială fără pereche, nu numai în Orient, ci chiar în comparaţie cu ţările occidentale.

Vremurile de acolo, din cauza prăbuşirii resorturilor sta­tului, apar, sub alte forme, dar cu acelaşi fond, astăzi la noi. Am fi nişte nevolnici dacă  nu vom şti să tragem consecinţe, nu în sensul unei lamentări nesfârşite şi a unei resemnări aducătoare de pieire, ci în sensul unor sforţări pentru a trăi fără Stat: prin noi înşine.

Statul prin sine însuşi, fără a cerşi ajutor de la străini, ce­tăţenii prin ei înşişi fără a conta pe stat, iată lozinca zilei de azi.

Mă gândesc în special la elementele macedo-române din Ţară şi le spun:

Nu depinde decât de noi ca să reluăm drumurile bătute de înaintaşii noştri şi să ajungem la acele rezultate ca ei.

         În Ţara aceasta frumoasă, bogată şi bună, în această patrie iubitoare, nimic nu ne este împotrivă şi totul ne stă în ajutor ca sa constituim o pildă de ceea ce poate energia ordonată şi călăuzită de o moralitate severă, când îşi pune nădejdea numai în ea însăşi.

Prin asociaţii, conduse cu suflet şi pricepere, se pot înlătura în mare măsură efectele dezastruoase ale crizei, orga­nizând vânzări de produse şi cumpărări de inventar în comun; punând mână de la mână, putem organiza cămine, în care şcolarii dotaţi să-şi poată face studiile cu minimum de cheltuieli. Prin case de economii putem organiza un credit cât se poate de ieftin, care să ajute activitatea comercială şi indus­trială, în care fiecare intelectual să-şi găsească un loc într-o muncă practică şi productivă.

Aduceţi-vă aminte că părinţii noştri n-au cunoscut ce este slujba la stat şi nici ajutorul statului, totuşi au trăit, au trăit în ţări străine şi au trăit bine.

Să pornim cu hotărâre şi energie pe căile lor, adică: „Prin noi înşine”.

Publicat în „Ţara Nouă”, Revistă culturală, economică, socială, anul I, nr. 4, martie 1933.