Abia dacă apucase textul meu de săptămâna trecută să prindă câţiva lectori, că m-am şi pomenit cu mai multe sugestii via e-mail. Prima era de la Paul Sandu (mai vechi student, prieten şi fidel corespondent, actualmente fixat la Freiburg). Susţinea că alternativa cititorului (propoziţie cifrată/desen, desen/propoziţie cifrată), “folosindu-se de o logică mai degrabă convenţională, care întarzie nepermis de mult în principiul terţului exclus, ar trebui dintru început desconsiderată. Pentru a nu risca nici eu nimic (urma Paul), îmi amintesc doar, parcurgând cele două enumerări din final, de acea înşiruire de nume feminine a lui Dante, înşiruire al cărei singur scop era acela de a ascunde numele Beatricei printre ele. Eu cred, deci, că numele agenţiei a fost ascuns undeva, acolo, fiind de părere că o ghicitoare perfectă este cea în care cuvântul ce trebuie ghicit e deja menţionat”. Ipoteză foarte plauzibilă. M-am gândit şi la Scrisoarea furată a lui Poe. Nu se arătase oare, cu trei zile mai devreme, o doamnă cu păr negru lângă mine, la lumina zilei, în plin centrul oraşului? Cum nu aveam geantă sau altceva, dar adusesem un text, am ţinut foaia la vedere, pe masa terasei unde ne aşezaserăm. Anticipam – involuntar – dezlegarea unei enigme facile, trimisă marţi (la vreo 24 de ore după ce publicasem “Vizibilul şi invizibilul”) de către Antinoghen T., care îşi găseşte mereu cele mai curioase momente ca să apară. Făcând-o pe înţeleptul, în stilul caracteristic, mă anunţa că “Amândoi ştim identitatea personajelor implicate. Cât despre agenţie, aş fi curios ce motive mai are de stat în «oglindă». (Subtil, subtil!…). Vei fi de acord că, în pofida unor opinii grăbite, are destule”. Aproape că m-am distrat citind, însă complicitatea spontană a celor doi corespondenţi (care nu se cunosc între ei) nu putea să nu-mi semnaleze ceva dincolo de suprafaţa cuvintelor. Şi pare-se că mi-a semnalat bine, fiindcă alaltăieri am primit încă un document cel puţin demn de luat în seamă.
Veneam către casă, mă oprisem la un chioşc din apropiere să-mi cumpăr ţigări. O fată în blugi, cu tricou alb, drăguţă, şatenă şi zâmbitoare, mi-a dat un pliant la care nu m-am uitat până acasă. În genere, nu mă uit deloc pe aceste materiale promoţionale, aştept politicos să ies din raza celui/celei care mi le-a înmânat şi le pun la primul coş de gunoi. Acum s-a nimerit să păstrez obiectul fiindcă l-am primit la doar câţiva paşi de chioşc, în momentul în care îmi căutam portofelul. Ca să-mi eliberez mâna, am pus repede în buzunar hârtia lucioasă. Un sfert de oră mai târziu, în bucătărie, mi-am turnat un pic de whisky în pahar şi, obosit, m-am trântit pe un scaun. Dat fiind că nu aveam nimic în jur care să-mi ducă mintea aiurea (carte, ziar, televizor…), mi-am aruncat ochii peste pliant. Pe faţă, prezenta un festival de teatru alternativ, care avea să se desfăşoare într-un fost garaj subteran de lângă Bulevardul Timişoara. Îşi vestiseră (deocamdată) prezenţa 89 de trupe, toate jucând Hamlet în viziune proprie. Viziunea proprie se lăsa remarcată, în multe cazuri, chiar de la titlu. Am reţinut câteva: “Ham(let)burger”, “Hamlet’s Go”, “Hamletonia şi Juliestonia”, “Tottenhamlet”, “Hamlet It Be”, “Ham Letal”, “Hamlestul Europei”, “Hamuleta”, “telmaH şi Louise”, “Hardlet”, “Ahmetl (Un turc la Teotihuacan)”, “Pâine de grahamlet” şi alte artificii hermeneutice. Pe verso, am găsit o imagine pe care nu pot să nu o reproduc:
L-am sunat imediat pe Antinoghen, dar, după cum era de aşteptat, avea telefonul închis. Mai bine: am înţeles imediat după aceea că nu putea fi la curent cu nimic – iar dacă mi-ar fi răspuns, trebuia să-i explic tărăşenia. Textul din imagine era cel de pe masa terasei despre care am vorbit mai sus.
Lucrurile încep să se clarifice. Săptămâna aceasta va trebui să găsesc o melodie şi un arbore. Similare. (“Similare” este cuvântul cel mai lung, în limba română, format exclusiv din note muzicale). Poate că am şi dezvăluit până acum raţiunile unei asemenea sarcini. Apoi, soluţia va fi lesne de găsit. Rămâne să verific.
