Am astăzi posibilitatea de a-mi îndeplini o promiune de suflet făcută cu ani de zile în urmă bunicului meu, căruia îi datorez în mare măsură formaţia mea umanistă de azi. De aceea, m-am hotărât să vă spun o poveste care vorbeşte despre educaţie, rolul imaginaţiei şi a memoriei afective în viaţa unui copil. La 5-6 ani bunicul îmi vorbea cu mândrie şi regret de o mare cetate aflată pe malul lacului Fundeni, pe care Primăria o transformase în groapă de gunoi, alături de care, la câteva minute distanţă îşi construise în anii 60 o modestă locuinţă într-o şi mai modestă mahala bucureşteană din zona Pantelimonului.
M-am născut şi am făcut şcoala în această mahala, existentă şi astăzi pe malul lacului Fundeni, după părerea mea un unicat în această zonă a Bucureştiului, pitorească prin arhaism, dar înspăimântătoare prin sărăcie şi compoziţie socială, dominată în ultimii ani de elemente rome. Copilăria mi-am petrecut-o frustrată de sărăcia cartierului, a oamenilor de acolo, de distanţa mare până la magazine sau şcoală, de lipsa oricăror facilităţi. Compensaţia a venit din partea poveştilor cu iz de legendă ale bunicului. El îmi vorbea despre oasele de mamut descoperite în apropierea casei noastre, de Matei Basarab şi de bătălia câştigată de el pe malul lacului, dovada fiind o flintă descoperită de dânsul în apa lacului, dar îngropată de teama autorităţilor înainte de naşterea mea.
Erau poveşti despre tunelul subteran care lega cetatea lui Basarab, pe dedesuptul lacului, cu mănăstirea Mărcuţa, tunel pe care bunicul l-ar fi văzut, boltit cu cărămidă roşie şi destul de mare ca să poată trece o căruţă. Erau poveşti despre moşierul Herescu, marele stăpân al locului înainte de război, expropiat de comunişti şi fugit din ţară complet sărăcit. Despre numele străzii noastre – Rodica – mai târziu purtat şi de sora mea, nume dat străzii de biserica din apropiere unde amândouă am fost botezate – Rodica Moşoiu – şi care până astăzi n-am aflat cui aparţinuse. Impresionată de toate acestea, la 10 ani căutam ruinele cetăţii medievale descrise de bunicul, printre gunoaiele depozitate ani la rândul chiar din ordinul instituţiei ce ar fi trebuit în mod normal să protejeze monumentul istoric. Am avut şansa să descopăr zidurile abia după 25 de ani, cu ajutorul fotografiilor, documentându-mă pentru un referat pentru şcoala. Una din poveştile bunicului a devenit atunci reală, iar mahalaua în care m-am născut a căpătat, pe lângă izul nostalgic şi o valoare istorică.
Am descoperit că oasele de mamut sunt la fel de reale, cercetările arheologice din anii 60 din strada Ziduri între Vii, paralelă cu strada noastră, scoţând la iveală cele mai vechi urme de locuire umană din întreg Bucureştiul, unelte de silex şi ceramică lucrată cu mâna, din paleolitic. Iar strada Heliade între Vii, unde o lună pe an mă chinuiam în perioada liceului să sortez cartofi alături de colegii mei, a devenit una din cele mai vechi străzi din Bucureşti, cu o legendă specială legată de marele cărturar Ion Heliade Rădulescu, de tipografia sa, cea mai mare din Bucureşti şi societatea secretă Frăţia, legată de evenimentele de la 1848 care-şi ţinea întrunirile conspirative în casele cărturarului. De la bunicul am aflat că Pantelimon era numele unui sfânt mucenic, ceea ce a fost suficient pentru a conferi o protecţie specială zonei în care locuiam. Acum ştiu că Pantelimon a fost mult timp sfântul ocrotitor al oraşului Bucureşti, uzurpat târziu în secolul XIX de către un străin, Sfântul Dimitrie Basarabov, în mare măsură din cauza cosmopolitismului românesc. Oborul, unde ne făceam sâmbăta aprovizionarea, agasată de aglomeraţie, mizerie şi noroaie a devenit după documentare Târgul Moşilor, străveche zonă comercială a Bucureştiului, unde olarii, cojocarii, cizmarii, abagii îşi produceau şi vindeau marfa printre dughene, cârciumi, comicării şi chiar spânzurători ce-şi aşteptau clienţii în zilele de moşi spre a fi învăţătură de minte tuturor. Şcoala generală 64 de lângă Gara de Est, care în copilărie avea pentru mine aspect de casă boierească, unde bunicul venea la sfârşitul anului şcolar să-şi ia premiul şi unde repara bănci în contul fondului şcolii s-a dovedit una dintre cele mai vechi şcoli din cartier, piatra de temelie fiind pusă de însuşi regele Ferdinand.
Iar Colegiul Naţional Iulia Hasdeu astăzi, Liceul de Filologie Istorie nr.1 pe vremea aceea, a fost ales de mine, în absenţa unei consilieri profesionale, instinctiv, datorită aspectului său de Bastilie, o replică mărită a şcolii primare. Chiar şi linia de tramvai 14, singura în zonă în vrema copilăriei s-a dovedit a avea o istorie îndelungată şi pitorească, fiind prima linie de tramvai electrificată din Bucureşti ce-şi păstrează de mai bine de 100 de ani numele şi traseul principal. Revenind la promisiunea făcută în copilărie, de a mă apleca asupra zonei şi de a descoperi locuri şi fapte pitoreşti de demult care să înfrumuseţeze prezentul, nu întotdeauna pe măsura trecutului, sper că mi-am îndeplinit-o cât de puţin în evocarea de faţă. În loc în încheiere vă reproduc cu regret un fragment dintr-o poezie a unui tânăr “născut şi crescut” în Pantelimon, din păcate fără a avea alături un bunic, găsită de mine pe internet în munca de documentare pentru acest material: născut şi crescut în Pantelimon cocalari şi ţigani B.U.G. gagici şmenari barbugii uzine muncitori şi beton. Consider o datorie a mea şi a dumneavoastră a-i învăţa pe aceşti copii crescuţi fără bunici, să vadă mai departe de blocuri, de sărăcie şi de societatea pestriţă din Pantelimonul de astăzi.
