De Sãrbãtori

Am ajuns sã-mi doresc o viaţã trãitã din sãrbãtoare în sãrbãtoare. Nu din comoditate sau din cauza admiraţiei nespuse pentru Goncearov şi personajul sãu de roman, Oblomov, devenit celebru pentru lenea sa endemicã. Ce-i drept, sunt unul din oamenii care are în permanenţã ceva de fãcut.

Am ajuns sã îndrãgesc sãrbãtorile religioase, politice şi administrative pentru cã, în perioada lor, oraşul e mai liniştit şi mai curat. Zilele-acestea, de Sãrbãtorile Pascale, Bucureştiul meu natal s-a întors în timp vreo treizeci de ani. Am avut şi norocul sã plouã în a treia zi de Paşti, aşa încât aerul a devenit mai proaspãt.

E o fericire sã pot traversa capitala de la nord la sud-est în maxim 30 de minute cu transportul public, sã pot sta pe scaun, într-un autobuz, fãrã obişnuitul covoraş din coji de seminţe.

Timp de cinci zile (de vineri pânã marţi) s-a vãzut, în sfârşit, munca sisificã a lucrãtorilor de la salubritate. Normal! Au circulat mai puţini mitocani care aruncã hârtii şi ambalaje pe lângã coşurile de gunoi, mai puţini grobieni care scuipã pe stradã sau fumeazã important, am vãzut un numãr nesemnificativ de isterici în automobilele personale şi de ţaţe prin magazine.

Un singur incident era cât pe ce sã-mi strice bucuria.

S-a întâmplat în Vinerea Mare cu vecinul din apartamentul alãturat. Intors recent din Statele Unite, unde a locuit la fiica sa o perioadã, a simtit nevoia sã –şi facã anunţatã revenirea pe plaiul dâmboviţean printr-un chef crunt cu muzicã lãutãreascã şi scandalul verbal aferent. Am reuşit sã-mi distrug peretele din hol, proaspãt vopsit, cu pompa de desfundat chiuveta pe care am folosit-o în miez de noapte pe post de ciocan, atenţionându-l astfel cã nu suntem nici la bufetul comunal, nici la vreun concurs de karaoke bãştinaş.

Dupã înjurãturile „domnului” venite prin perete şi bãtãile de rigoare cu picioarele în uşa de la intrare, (norocul meu cã am fost iluminatã şi am o uşã solidã din lemn dublatã de metal) când eram pe punctul sã apelez 112, petrecerea cu beţivi şi muzicã din casetofon a încetat ca prin minune. Blocul întreg s-a scufundat în linişte şi, mulţumesc lui Dumnezeu, de a doua zi, dragul de vecin fie a plecat spre locurile natale, fie cheful monstruos l-a surmenat îngrozitor şi l-a fãcut indisponibil pentru eventuale bisuri.

Gândurile mele s-au concentrat pe sãrbãtoarea în familie, SMS-urile şi mailurile de rigoare şi privitul strãzii.

Plecaţi cu mic, cu mare la bulgari, la pensiunile montane, la bunicii de la ţarã sau la proprietãţile din stãinãtate ori, pur şi simplu, la restaurant, capitaliştii României au eliberat urbea la modul fericit şi decent. In vremea copilãriei mele circula un banc bun legat de români şi mentalitãţile lor care avea un final excelent: „ O, ce ţarã frumoasã! Pãcat cã-i locuitã!”

Parafrazând situaţia din aceste zile, aş concluziona: „O, ce oraş minunat! Pãcat cã e locuit atâtea zile pe an!”

Vivat Paştele! Vivat Crãciunul! Vivat 1 Decembrie!

Mirela Nicolae

Radio România Cultural

http://cultural.srr.ro