Dupã anul 1990, mulţi ministri au venit cu iniţiative de a reînfiinţa semi-internatele şcolare. Redenumite pompos after-school, acestea nu au supravieţuit decât pe ici, pe colo, în capitalã şi în câteva mari oraşe.De ce? Sã analizãm situaţia:
1. Deşi în 2009 s-a fãcut o evaluare şi au fost cautate spaţiile pentru organizarea unui asemenea program, multe dintre şcolile aflate în mediul rural şi în urbanul mic nu au îndeplinit toate condiţiile pentru organizarea unei astfel de educaţii. Deci, mulţi copii vor rãmâne, în continuare, defavorizaţi; din pãcate, chiar cei mai necãjiţi. Cu toate eforturile actuale de reorganizare a învãţãmântului obligatoriu de la 8 la 9 ani.
2. Sunt curioasã dacã vor fi gãsite vreodatã fondurile pentru programul “After school”. Vorbeam deunãzi cu o distinsã doamnã profesoarã, directoare a unei şcoli din capitalã, care-mi spunea cã efortul financiar pe care un pãrinte îl face lunar ca sã-şi întreţinã copilul la semi-internatul şcolii variazã între 200 -350 lei; 200 de lei înseamnã masa de prânz, iar 350 de lei reprezintã masa şi serviciile de pregãtire oferite de un pedagog şi/sau de profesori de specialitate. Tarifele amintite sunt pentru şcolile din cartiere sau aflate la marginea oraşului. Un semi-internat de stat la o şcoalã bunã îi scoate din buzunar pãrintelui pânã la 700 de lei. In toate aceste condiţii, vã imaginaţi ce efort financiar fac pãrinţii care au de ţinut în şcoalã 2-3 copii?
3. Presupunând cã vor fi gãsite fondurile necesare pentru programul “After school”, mã întreb cine dintre profesori va fi dispus sã predea pentru un supliment salarial de câteva sute de lei pe lunã şi sã renunţe la meditaţiile particulare? Costul unei şedinţe de douã ore se poate ridica, în Bucureşti, în funcţie de nivelul de pregãtire, tipul examenului, disciplinã şi notorietatea profesorului la 80 de lei (sã nu-i uit pe profesorii universitari care nu vor fi dispuşi niciodatã sã participe la un asemenea proiect).
4. Chiar dacã s-ar gãsi profesori având în vedere scãderea dramaticã a veniturilor lor salariale, cine ar urma sã predea la ţarã? Aceiaşi suplinitori care fac navetele zilnice prin trenuri ale groazei sau necalificaţii eşuaţi în sistemul de învãţãmânt şi pe care acesta nu reuşeşte sã-i perfecţioneze sau sã-i controleze pentru/ la propriile ore? In ce localuri, în condiţiile în care şcoala de la ţarã sau de la periferii nu dispune de ele?
5. Ei bine, nu sunt o pesimistã ! Sper ca toate acestea sã fie duse la îndeplinire în cel mai scurt timp. Mã tem cã pãrinţii vor refuza cu îndãrãtnicie partea cu meditaţiile. Atât timp cât odraslele se duc la meditaţii faţã în faţã cu pregãtitorul şi, de regulã, nu învaţã mare lucru, vã daţi seama, cã într-o salã de curs plinã cu 15-20 de elevi, mare carte nu se va face. Mai mult, nu le mai place sã primeascã nici teme de la şcoalã, vã daţi seama!
Mã întorc în timp, la modelul comunist al copilãriei şi adolescenţei mele, preluat şi el din educaţia interbelicã, în care exista o formã de semi-internat la preţuri modice, în care erau asigurate masa şi supravegherea temelor de cãtre un pedagog specializat, exista acces gratuit al copiilor la lecţii suplimentare predate în week-end de cãtre profesorii şcolii. Modelul, viabil şi azi, ar putea avea costurile suportate de comitetele de pãrinţi sau de bugetul şcolii. In paralel cu el pot funcţiona foarte bine şi meditaţiile particulare individuale.
Dacã statul va dori, cu adevãrat, sã vinã în sprijinul tuturor copiilor români, reînfiinţrea semi-internatele şcolare în sistem “after-school” ar trebui sã-i atragã şi pe reprezentanţii societãţii civile printr-o campanie de susţinere a pregãtirii copiilor şi în regim de voluntariat. Am experimentat cu succes acest lucru acum câţiva ani cu nişte elevi de la colegiile “Mihai Viteazu” şi “Al.I.Cuza”. Sunt convinsã cã şi alţi copii sau adulţi (intelectuali, jurnalişti, vedete, politicieni) ar fi dispuşi sã dea meditaţii gratuite, în limitele timpului lor disponibil, atât în mediul urban, cât şi în cel rural.
In fine, nu voi încheia acest articol fãrã a aminti eforturile uriaşe pe care FICE România şi alte ONG-uri din ţarã le fac de mulţi ani pentru a pune la punct un astfel de sistem. FICE are în grijã un asemenea semi-internat la şcoala generalã nr. 79 din Bucureşti şi am aflat de la responsabilii sãi cã au reuşit sã reintegreze social în 15 ani, sute de copii din cartierul Berceni şi din zone limitrofe Bucureştiului.
Deocamdatã, mulţi elevi ai Bucureştiului şi ai altor zone, chiar dacã merg la şcoalã, sunt, din punctul meu de vedere, copiii strãzii, deci copiii nimãnui.
Mirela Nicolae
Radio România Cultural
