Am început acum ceva vreme un „serial” provocator, aş spune, despre poveştile amoroase ale conducătorilor români, pe care istoria tinde să le ignore… Continui astăzi cu un nou „episod”, poate nu atât de spectaculos ca şi cel precedent, însă foarte important pentru istoria românilor. Este vorba despre povestea de dragoste dintre primul rege al României, Carol I şi soţia sa, Elisabeta (Carmen Sylva, după cum este cunoscută).
Carol de Hohenzollern- Sigmaringen a rămas în istorie ca fiind un rege devotat, pe parcursul lungii sale domnii (de 48 de ani), reuşind să îndeplinească una dintre cele mai mari dorinţe ale românilor şi anume, obţinerea independenţei statale.
După abdicarea forţată a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, liderii politici români au decis să aducă la conducerea Ţărilor Române un principe străin. Astfel, pe 10 mai 1866, intra în Bucureşti, pe Podul Mogoşoaiei (astăzi, Calea Victoriei), principele Carol, ce aparţinea unei familii germane de o veche tradiţie.
Principele Carol era un model de ordine şi de punctualitate, firea sa fiind în totală contradicţie, dupa cum susţin unii istorici, cu ţara pe care avea să o conducă atâta vreme… Era un om distant, rece, introvertit, meticulos, protocolar şi preocupat într-o mare măsura de prestigiul dinastiei sale…
La data la care a devenit principele României, Carol nu era căsătorit şi pentru că îi era interzisă prin Constituţie căsătoria cu o româncă, a făcut o vizită în Germania în anul 1869. Pe parcursul acesteia a cunoscut-o pe Elisabeta de Newied, iar „gurile rele” spun că acesta a cerut-o de soţie numai după o oră de conversaţie.
Cei doi au avut parte de o dragoste fulgerătoare, în acelaşi an în care s-au cunoscut, s-au şi căsătorit… Însă, această legătură nu a fost una tocmai potrivită. Am putea spune că era vorba despre ceea ce numim astăzi „nepotrivire de caracter”. Carol I a rămas toată viaţa sa un singuratic şi un introvertit, soţia sa caracterizându-l drept un suveran „ce poartă coroana şi în somn”. Elisabeta, însă, a fost tot timpul o mare visătoare şi aştepta altceva de la căsnicia sa, la nivel spiritual vorbind…
Moartea singurei lor fiice, Măriuca, la frageda vârstă de trei ani, a făcut ca Elisabeta şi Carol să se distanţeze şi mai mult. Cu toate acestea, niciunul dintre ei NU a avut relaţii extraconjugale şi au constituit un model pentru societatea acelei vremi.
Aşadar, viaţa de familie a primului Rege al României a fost una lineară, fără aventuri scandaloase. Elisabeta sau Carmen Sylva s-a dedicat, după moartea fiicei sale, desăvârşirii spirituale, ocupându-se de poezie, pictură, teatru etc. Carol I a rămas, aşa cum am spus un om distant, preocupat numai de „misiunea” sa politică. Femeile nu au avut niciun rol în viaţa sa, singurele sale „escapade” fiind plimbările pe care le făcea în jurul castelului Peleş. Carol i-a interzis în totalitate soţiei sale amestecul în viaţa politică a României. Era însă, foarte interesat de aventurile amoroase ale soţiilor politicienilor români, pe care le cataloga drept „stricate” şi le tăia de pe lista de invitaţi de la balurile date la Palat, baluri la care el aproape niciodata nu participa.
Regele Carol I a murit în 1914 la castelul Peleş, ctitoria sa de suflet, pe care a lăsat-o prin testament „dulcei sale soţii”, după cum spunea. Am putea spune că moartea a fost pentru el o altă „escapadă”, cu numai două zile înainte, notând în jurnalul său: „Sunt hotârât să plec, dacă se vrea război împotriva Austriei”. I. G. Duca a subliniat această idee a eliberării prin moarte a suveranului, scriind că „soarta a dezlegat ceea ce noi nu puteam dezlega”…
