Propun prin acest articol o altfel de citire a romanelor, filmelor sau pieselor de teatru pe care le considerăm capodopere de gen şi pe care dorim să le recitim sau să le reascultăm. O lectură mitică, adică o comparaţie între mentalităţile, clişeele sau istoriile pe care le împărtăşim cu toţii şi modul cum acestea sunt tratate bucata de artă care ne place, îi poate adăuga noi semnificaţii, sporindu-i valoarea. Mă voi opri asupra romanului lui Nikos Kazantzakis, Alexis Zorba şi asupra interpretării pe care o capătă aici mitul antic al peşterii.
Mitul peşterii este expus în Republica lui Platon, în cartea a VII-a, sub forma dialogului dintre Socrate şi Glaucom. Ceea ce vrea să spună Platon este că, pentru ca educaţia să dea roade în sufletul omului, este necesar ca acesta să aibă dinainte experienţa Binelui de dincolo de lumea sensibilă. Cu alte cuvinte, să manifeste o disponibilitate spre cunoaştere. „După cum”, spune Platon, „ochiul nu este în stare să se întoarcă dinspre întuneric spre strălucire, decât laolaltă cu întreg corpul”, în acelaşi mod, pentru ca omul să dobândească o virtute, întreg sufletul său „trebuie să se întoarcă dinspre tărâmul devenirii, până ar ajunge să privească la ceea-ce-este şi măreaţa lui strălucire”. „Strălucirea” este Binele, iar Binele este „pricina pentru tot ce-i drept şi frumos; ea zămisleşte în domeniul vizibil lumina şi pe domnul acesteia, iar în domeniul inteligibilului chiar ea domneşte, producând adevăr şi intelect.” În sfârşit, contemplarea “luminii”, aduce o viaţă virtuoasă: “cel ce voieşte să facă ceva cugetat în viaţa privată sau în cea publică, trebuie s-o contemple”[1].
Peştera este unul dintre elementele alegoriei pe care Platon o propune pentru a realiza distincţia între lumea sensibilă – peştera şi lumea Binelui, a Ideilor pure, care se reflectă pe pereţii peşterii sub forma unor „umbre”, proiectate de lumina „focului”, a Binelui, pe care însă oamenii n-o pot contempla, legaţi de „lanţurile” simţurilor care limitează orizontul cunoaşterii. Cei care se eliberează temporar de aceste îngrădiri, avertizează Platon, pot fi priviţi cu suspiciune şi chiar luaţi în râs de ceilalţi semeni.
În această ipostază, a omului atipic, diferit nu numai de „jupânul”, tovarăşul său de călătorie englez, ci şi de ceilalţi locuitori greci ai Cretei, se află Zorba, protagonistul romanului lui Kazantzakis. Peştera poate fi asemănată minei părăsite pe care locuitorii Cretei încearcă s-o exploateze. Ajunşi la faţa locului, gândindu-se la eventualitatea în care pereţii subteranului s-ar surpa, doar Zorba are curajul să se avânte în interior, urmându-l, la scurt timp, întrucât se afla în primejdie, de „jupânul” englez care vrea să-l salveze. Ceilalţi sunt înspăimântaţi de o eventuală catastrofă şi la fel vor reacţiona şi atunci când stâlpii de lemn se prăbuşesc, în momentul când maşinăria de transportat piloni de lemn de pe munte este testată. Zorba nu se teme, conştient fiind de efemeritatea vieţii şi de fragilitatea omului. Acest lucru i-a fost demonstrat odată cu experienţa morţii, pe care mărturiseşte că a trăit-o în războiul cu bulgarii şi turcii. De asemenea, în momentul despărţirii celor doi, după ce planul reabilitării minei eşuase, Zorba rosteşte o replică memorabilă care sintetizează filozofia sa de viaţă şi explică gestul necugetat.
Pentru a fi liber, omul trebuie să facă gesturi neconvenţionale, urmându-şi înclinaţiile şi pasiunile sau pornirile încă nelămurite ale sufletului. Viaţa e o sumă de „funii” care înlănţuie sufletul. Nebunia şi curajul garantează „supravieţuirea”. Zorba intuieşte frumuseţea lumii de dincolo, a Ideilor platoniciene prin muzică şi dans, într-un cuvânt tot ceea ce este frumos, inclusiv literatura, de aceea „performează” după fiecare victorie. Fireşte că victoria este una a spiritului care de fiecare dată îşi reafirmă libertatea şi autonomia. Şi ce dacă scripeţii s-au prăbuşit, ruinându-l financiar pe tânărul englez şi punându-le viaţa în primejdie. Râmâne deliciul priveliştii mulţimii care fuge înfricoşată şi măreţia căderii. Iată citatul-concluzie: „Dar dacă nu tai sfoara (fricii, a convenţionalismelor), fii bun şi spune-mi, ce gust mai are viaţa? Gust de muşeţel, de muşeţel searbăd! Nu de rom, care te face să vezi lumea de-a-ndăratelea!” (pag. 314) Aşadar, accesul în peşteră, precum Iona în burţile chitului, nu este o problemă pentru cel ce a ieşit din peştera sufletului său. Pentru că nimic nu este mai „adevărat” decât „lumea de-a-ndăratelea” pe care o „vede” Zorba, sub învelişul „peşterii” trecătoare.
[1] http://agonia.ro/index.php/prose/105935/Mitul_Pe%C5%9Fterii
