In cãlãtoriile mele bucureştene folosesc, aproape zilnic, autobuzul, un mijloc de transport solicitat şi solicitant deopotrivã. De ce ? Sã mã explic.
Metroul, deşi transportã peste 700.000 de oameni în fiecare zi, nu face faţã cerinţelor de deplasare, din cauza reţelei prea mici. Sunt încã mulţi, foarte mulţi oameni care apeleazã la troleibuz, tramvai şi autobuz. Eu fac parte dintre ei şi am motive bine întemeiate: de la raţiuni de ecologie, la motive de siguranţã şi lipsã de talent pentru şofat.
Mersul cu autobuzul este la fel ca în urmã cu douãzeci de ani – o luptã continuã pentru a urca în el, o bãtãlie teribilã pentru a cobori. Atunci când mai ai şi sacoşe, cãlãtoria devine un calvar.
La urcare – persoanele care nu coboarã se înghesuie în dreptul uşii. Intotdeauna. Nu înţeleg de ce. Persoanele care doresc sã intre în maşinã capãtã pentru câteva secunde fizionomia dorobanţilor din picturile lui Grigorescu atunci când au luat cu asalt reduta de la Griviţa: determinaţi sã ajungã înãuntru primii şi, dacã se poate, sã prindã un loc pe vreun scaun eliberat-. De regulã, cei mai grãbiţi şi nepoliticoşi sunt tinerii şi persoanele de vârsta a treia, adicã produsele revoluţiei şi ale comunismului. Persoanele active, obosite şi bântuite de griji, se urcã, de regulã, ultimele. Excepţie fac beţivii şi veneticii.
La coborâre – se întâmplã aproape acelaşi fenomen. Diverse persoane (copii şi bãtrâni) pãzesc în mod vigilent uşile, ca pe nişte turnuri de observaţie citadinã. In cazul în care eşti neinspirat sã comentezi, te trezeşti cu un potop de insulte.
Cãlãtoria propriu-zisã, dacã nu este pigmentatã cu hoţi de poşete sau buzunare, minoritari agresivi şi gãlãgioşi, controlori plini de importanţã, elevi obraznici şi beţivi pitoreşti, este cam aceeaşi – montonã şi cenuşie: aceleaşi peisaje pe care le vezi la interval de câteva ore, aceleaşi gropi pe şosea, aglomeraţia de rigoare. Sunt multe persoane în autobuz care ascultã muzicã; altele, dacã spaţiul le permite, citesc; în fine, în autobuz se vorbeşte la telefon. Mult şi tare.
Sãptãmâna trecutã, mergând cu autobuzul, am auzit o conversaţie între mama şi fiica sa adolescentã. Tocmai se aşezaserã pe scaune. Aranjate şi imbrãcate decent, curat.
„Auzi, fatã, ai rezolvat problema cu pachetu’ ãla, cã disearã te duci la distractie?” întreabã mama.
„Da, fatã!” îi rãspunde fiica.
„Vezi, sã fi rezolvat cã, dãcã nu, ai pus-o!” vine imediat replica.
„Da, ştiu. Da’ n-am pus-o, stai liniştitã”.
Lumea din jur, puţinã, s-a uitat la ele şi a încercat sã asocieze fizionomiile, îmbrãcãmintea cu limbajul. Incã o datã proverbul „ Nu haina face pe om” s-a adeverit şi, din fericire, cãlãtoria mea cu autobuzul în acea zi, a luat sfârşit.
Mã pregãtesc sã plec de-acasã. Cu autobuzul. Sunt curioasã ce fel de conversaţii mai surpind întâmplãtor, care vor fi în drumurile mele comportamentele unor oameni stresaţi şi prost educaţi în relatia cu spaţiul public şi comunitar.
Mirela Nicolae
Radio România Cultural
