Cartea care l-a consacrat pe Mark Twain conferindu-i statutul de clasic al literaturii americane este romanul Aventurile lui Huckeleberry Finn, apărut în 1885, după publicarea lui Aventurilor lui Tom Sawyer, roman cu tematică asemănătoare, în 1876. Iniţial Tom Sawyer nu a avut un foarte mare succes, aceasta datorându-se şi unei strategii de marketing nu foarte bine pusă la punct, întrucât chiar înaintea apariţiei, la editura American Publishing Co., care cumpărase drepturile de autor, cartea se vindea deja pe un suport de o calitate inferioară, cu un preţ mult mai mic, sursa fiind editura canadiană Rose – Belford Publishing Co., care s-a sustras legilor copyrightingului ce nu funcţionau foarte bine pe pământ canadian. În plus, cartea era prea subţire pentru a convinge cititorii americani să folosească sistemul subscripţiilor. Pentru a ieşi din impas, Twain scrie Aventurile lui Kuckleberry Finn roman ce cunoaşte un succes răsunător, acestuia datorându-se şi ieşirea din anonimat a romanului anterior. Un alt aspect, poate mai interesant, legat de istoria culiselor lui Tom Sawyer, este legat de prietenia autorului cu celebrul scriitor realist american, William Dean Howells. Howells, director pe atunci al periodicului The Atlantic Monthly şi cel care citeşte şi corectează manuscrisul încredinţat de Sam Clemens, alias Mark Twain. Cenzorul realizează corecturile de rigoare, receptându-l extrem de favorabil, din perspectiva unei cărţi pentru copii, deşi în cronica din The Atlantic Monthly, adaugă un amendament referitor la interesul pe care şi adulţii l-ar putea manifesta pentru acest roman. Din corespondenţa lui Mark Twain către bunul său cenzor şi prieten, aflăm că autorul îşi concepuse cartea spre a fi citită doar de către adulţi, deşi în prefaţa la prima ediţie a lui Tom Sawyer reiterează punctul de vedere al lui Howells.
În timp, se pare că istoria receptării romanelor lui Twain, înclusiv a lui Tom Sawyer, face posibilă încadrarea acestuia în rândul lecturilor pentru copii şi adolescenţi, fără a lipsi cu desăvârşire nici din bibliotecile adulţilor, după cum prevăzuse cu acurateţe simţul realist al lui Howells. Cartea poate prezenta interes pentru cititorii maturi, preocupaţi de modul în care scriitorii din Sudul american s-au raportat la condiţiile sociale şi istorice din anii premergători Războiului Civil. Există o întreagă tradiţie literară care conţine acest tip de imaginar, ilustrat de scriitori de anvergură precum Tennessee Williams, Truman Capote sau William Faulkner. La momentul respectiv, Twain şi-a propus să scrie o carte lipsită de clişeizata viziune nostalgică a Sudului, zugrăvind pe fundalul aventurilor eroului, ritmul existenţei unui târg sărac de pe Mississippi – St. Petersburg – copie fidelă, potrivit propriilor sale mărturisiri, a oraşului său natal Hannibal, statul Missouri. Prin acest roman a intenţionat şi o parodie la adresa cărţilor pentru copii deosebit de conformiste şi moralizatoare care circulau în acea vreme, cum ar fi Little Women, romanul Louisei May Alcott. Ceea ce a şi reuşit în epocă, lui Huck Finn fiindu-i chiar interzisă prezenţa în Bblioteca Concord, la presiunile celebrei scriitoare.
Tom Sawyer, ca şi Huck Finn, sunt antimodele, personaje care îşi pun în practică cu isteţime visele pe care le are de altfel orice copil: de a descoperi o comoară, de a se face pirat, de a explora o peşteră sau, de ce nu, de a traversa noaptea cimitirul comunităţii sau de a explora o casă cu stafii. „Orice copil”, şi aici e necesar un amendament, care să creadă în stafii cât să nu-i fie frică de ele, care să creadă în poveştile cu piraţi cât să evedeze pe o insulă pustie de pe Mississippi sau care să pătrundă în cimitir, cu o pisică moartă, pentru a scăpa de negi, vrăji şi descântece, dar care să-şi controleze spaima în momentul în care asistă la asasinarea unui anume doctor Robinson de către nelegiuiţii Injun Joe şi Muff Potter. Din acest punct de vedere este interesantă paradigma copilăriei pe care o construieşte Mark Twain. Micul Tom se arată curajos încă de la început. Nu îl va speria ideea morţii în sine, suficientă pentru a cuminţi orice copil, cât mai ales perspectica ca cei doi bandiţi să-i nu-i descopere silita complicitate. Chiar şi-atunci când este conştient de iminenţa unui atac mortal din partea lui Injun Joe, întrucât a avut curajul să depună mărturie împotriva sa, aceasta nu-l impiedică să-şi facă în continuare de cap, căutând comori în copacii scorburoşi şi casele cu stafii.
Dacă în naraţiunile fabuloase moartea nu provoacă spaimă, nu vine anunţată sau chemată ci se întâmplă pur şi simplu, într-un cadru realist e firesc să ia forma unei experienţe dramatice şi traumatizante. Tom însă, la fel şi locuitorii din St. Petersburg, nu întâmpină cu dificultate sau teroare experienţa sfârşitului. Este probabil un fapt ce ţine de mentalitate, semn al unei depline angajări în viaţă, în tabieturile cotidiene şi constituente ale unei existenţe. Deşi a urmărit contrariul, sfârşitul, moment în care Huck Finn şi camaradul Tom găsesc comoara nelegiuiţilor, contribuie la configurarea unei viziuni idilice asupra Sudului american şi a copilăriei acestui tip de antimodel.
În ciuda acestor aserţiuni referitoare la conţinutul ideatic al unei cărţi pentru adulţi, Aventurile lui Tom Sawyer nu-şi poate găsi locul de frunte pe care îl are în categoria cărţilor pentru copii, datorită aspectelor realiste şi de viziune care se află undeva pe fundal, în prim plan situându-se aventurile eroului cu tot ceea ce presupune tipul de naraţiune destinat copiilor. Aceasta include succesiunea rapidă a „isprăvilor”, ritmul alert al povestirii, răsturnările de situaţie, caracterul dramatic sau neverosimilul unor situaţii. Cartea poate va lăsa (şi a lăsat) în calitate de primă lectură, urme adânci în imaginarul cititorului şi poate conta ca o primă iniţiere în misterul morţii, pentru că romanul prezintă această ciudată intruziune a crimei şi a morţii în universul altfel clocotind de viaţă al copilăriei. Celelalte contează într-o mult mai mică măsură.
