amintirile si simţurile

 

 

Este usor sa-ţi aduci aminte de copilărie , de vremea in care grijile nu existau iar veselia işi găsea locul in sufletul nostru. Este şi mai usor sa-ţi aminteşti de anumite isprăvi pe care le-ai făcut, sau de anumite persoane din viaţa ta, atunci când locurile pe care le revezi sunt identice sau aproape identice cu amintirea nealterată a copilăriei.

Ce se intamplă totuşi când imaginea este diferită? Tind să cred că amintirile se împletesc atunci cu nostalgia, iar zâmbetul aducerii aminte este însoţit uneori de un puternic nod in gât ce impiedică lacrimile să curgă. Acest sentiment pe care incerc să vi-l descriu, îl puteţi întâlnii adesea la persoanele invârstă care povestesc crâmpeie din vremuri apuse ….

”……..pe vremea mea….”- şi de aici parcă toate povestirile incep să se asemene….un trecut de poveste care nu va mai venii niciodată, o poveste nescrisă care va rămâne în viaţa atât cât îi este dat şi povestitorului. Nu toţi suntem mici Creangă, ca să putem pune între două coperţi o capodoperă , nici un Tudor Gheorghe care să o poată canta şi dealtfel nici un Marin Sorescu sau Nichita Stanescu care ne-au redat frumuseţea vremurilor de odinioară în rime şi versuri greu de imitat.

Noi, suntem mici culegători de amintiri, ale propriilor amintiri, oferite în câteva cuvinte, poate mult prea puţine cuvinte faţă de imensitatea şi frumuseţea lor.

Voi prezenta două imagini…a trecutului si a prezentului.                  

La inceput  vor fi doar simple imaginii care nu spun nimic, sunt două clişee dintr-un peisaj mult mai complex, ca un puzle, în care piesele poveştii va întregii imaginea intregului pesaj.

Amintirile sunt interconectate la simturi, vaz, miros, gust, pipait. Simţurile sunt elementele esenţiale declansării amintirilor  Nu o dată ne-a fost dat să revedem pasajele vieţii demult apuse de care uiţi uneori că au existat, ca străfulgerări sau scurtcircuite ale trecutui.  Prin simplul miros al cozonacului proaspăt scos din cuptor, o văd pe bunica care aplecată asupra covatei îin care bătea coca ,,pâna se frăgezea” , într-o căldură destul de ridicată ”ca să crească cozonacul bine”. Nu este Ajun de Crăciun în care să nu-mi amintesc ritualul, copilăriei, acelei zile…în care plecam cu bolindeţii(sărbătoare în care copii trec din poartă în poartă cu uratul şi primesc în schimb covrigi, biscuiti şi mere. Cînd ajungeam acasă făceam inventarul, iar din biscuitii primiti făceam salam de biscuiti, era nelipsita prăjitură de Craciun facută de mine şi bunica. În vremuri în care mâncarea era rationată, în care luxul de a avea dulciuri era departe……mi-amintesc şi acum de prima cola sau mai ales de prima gumă de mestecat străinacu „abţibilduri”….., dar asta este o alta poveste..

Dulciurile de atunci erau cele făcute în casă. Mi-aduc aminte că prăjiturile la modă atunci erau cornuleţele cu gem şi biscuiţii de casă….şi asta la zile mari , căci de altfel dulciurile noastre de zi cu zi erau dulceaţa sau gem pe pâine sau….ceva ce n-are o denumire anume dar era o prajitură cât se poate de simplă şi extraordinar de bună pentru noi copii la vremea aceea…paine muiată în lapte , apoi scaldată în ou bătut, apoi prajită şi presărată cu zahăr…era delicioasă…parcă-i simt şi acum gustul...şi mai ales zahărul cum trozneşte între dinţi.

Nu încerc să spun că atunci era mai bine sau mai rău decât acum, ci pur şi simplu îmi amintesc cum era.

După o ploaie caldă de vară, mă descalţ şi incerc să simt, pipăind cu picioarele iarba udă aşa cum făceam când eram copil. Mi-amitesc că toată vara umblam desculţi şi simţeam colbul sub tălpi şi era fin cum rar mai văd acum. Nici măcar ciulinii nu ne impiedicau să alergăm pe drum sau pe poiană cât era ziua de lungă şi nu pentru că nu aveam cu ce ne încălţa, ci pentru că aşa ne simţeam noi cel mai bine. Alergam după capre şi oi şi ne jucam ţurca (Beţisor ascuţit la ambele capete, cu care se joacă copiii, încercând să-l arunce cât mai departe cu ajutorul altui băţ mai lung; jocul la care se foloseşte acest beţişor) şi leapşa, şi mâncam brânză în colţ de pâine făcută de bunica în ţest(obiect de pământ sau de fontă de forma unui clopot, cu care se acoperă pâinea, mălaiul etc. puse la copt pe vatra încinsă) şi beam lapte muls proaspăt şi n-aveam habar de televizor sau calculator…şi socializam. Stăteau toţi, cu mic cu mare la poartă, pe pod şi discutau , ce a fost şi ce au de facut, şi cine a mai murit, şi cine s-a mai măritat, iar copii se alergau cât era linia(strada) de lungă…de la cotină(intersectie in T) până la biserică. Nu aveau pieţe, piaţete, squaruri sau parcuri şi reuşeau să socializeze şi se cunoşteau toţi, de la vale până la deal şi chiar şi din satul vecin şi mergeau la rude cu “rata”(autobuzul local) cu “trinul”(trenul) sau cu caruţa trasă de măgar. Erau elemente reprezentative ale judetului….” Capra, ţestul şi măgarul reprezintă Teleormanul” – vorbă din popor.

Eheee, mi-amintesc cum mergeam cu caruţa la bâlci(Târg mare ţinut la anumite epoci ale anului, la sărbătorile importante şi însoţit de spectacole şi de petreceri populare; iarmaroc) la Ruş(Rosiori de Vede) de Sfântă Mărie(8 septembrie) sau la Lisăndrie(Alexandria)de Rusalii(Sărbătoare religioasă creştină, cu străvechi origini mitologice, provenind din ritualuri de pomenire a morţilor, care cade la 50 de zile după Paşti). Fericirea noastră, a copiilor era să ne dăm în “tiribombe”, carusel sau roată, sau să mâncăm ciubuce şi turta dulce sub formă de salbă, vată de zahăr sau mere pe băţ. Totul era scăldat în culori, lumini multicolore care te atrăgeau către diferite dughene în care erau diverse spectacole de circ sau iţi făceai poze.

Melodiile care răsunau în tot bâlciul erau ale vestitelor formaţii Modern Talking, Abba  şi nelipsitele melodii autohtone(populare). Este imposibil ca atunci când aud o melodie a formaţiei Modern Talking , sş nu mă văd acolo, înconjurată de culoare, lumină, miros  de mici şi bere şi zgomot produs de forfota multicoloră de oamenii veniţi în căutare de distracţie şi de diferite lucruri necesare (linguri, străchini, scaune sau ciaune).                  

Dar pozele nu arată ceea ce v-am spus  şi asta pentru că nu pot să ma refer decât la imaginea surprinsă fără să-mi amintesc şi contextul în care au fost facute. Nu este o simpla imagine, ci este reflexia unei amintiri.

Aveam curtea bunicilor ca loc de joacă şi de luptă. Terenul pe care era o casa nouă stil vagon şi un bordei, era împărţit în: grădiniţă, bătătură, curtea cu animale şi gradina în care singura plantă existentă era viţa de vie. Mi-amintesc că în această mare de vie era un nuc care nu putea fi cuprins cu braţele. Această “junglă” era terenul nostru de joacă ziua, căci noaptea ne era frică să ne aventurăm. Aici eram  indienii din tribul apaşilor, sau căpitani ai armatei franceze coborâti din cărtile lui Alexandre Dumas sau Michel Zevaco.

Săracele gâşte, cât mai pătimeau din cauza noastră….le jumuleam penele ca să le punem la săgeţi, dar, penele cocoşului erau cele mai căutate…pentru că le puneam în par. Au avut de suferit de pe urma săgeţilor noastre nu numai bietele animale în care trăgeam cu mare poftă, dar şi biata bunica care reuşea să îşi verse “năduful” în urma drăciilor pe care le făceam, aruncând cu primul băţ pe care îl găsea pe bătătură, căci săraca nu reuşea să ne prindă să ne jumulească că era beteagăa de un picior . “fiv-ar picerili (picioarele) ale dracului…..” zicea săraca alergând după patru draci de copii unul mai iute de picior decât altul. Singura noastră scăpare fiind poiana. Eram ca potârnichile care zburau în toate parţile…mai apuca daca mai ai pe cine…                   

Acum, vad o gradină(aceeaşi grădină) înfloritoare, plină de legume, pomi fructiferi şi flori, dar acea „junglă” nu mai exista…..decât in amintirile copilariei mele……..

Trecut versus prezent. Care să aibă pondere mai mare în “confort”? nu aş face o alegere convinsă fiind de faptul că trecutul este confortul sufletului iar prezentul confortul trupului. Şi totuşi, acum, confortul unui cămin este căutat în vechile metode de construire, cu materiale naturale, cu pereţii casei făcuţi din pământ ,paie şi lemn iar acoperişul din stuf, adăugând condiţiile esenţiale unei locuinţe decente – reţelele tehnico-edilitate. Acum, nu nostalgia copilăriei mă face să doresc să trăiesc ca in trecut , ci conştientizarea faptului că atunci totul era natural, pur. Mi-e teamă să mai cumpar ceva de la mazine sau mai ales din supermarket-uri datorită surplusului de E-uri, fosfaţi si polifosfaţi. Nu mai mancam mancare ci gunoi cu gust de mancare. Cei care nu au uitat ce inseamnă o mancare sănătoasă se vor intoarce la sursa naturală de alimente – la sate.  Mens sana in corpore sano(o minte sanatoasa in corp sanatos)

 Aurora-Gabriela Bancău, Master Peisaj si Tertoriu  – an II, Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” – Bucureşti