Traversând oraşul într-una din serile acestea cu trafic nebun, aşezată mai mult sau mai puţin confortabil pe bancheta de taxi, am fost brusc inspirată. Aşa că m-am şi aşezat la scris imediat ce am intrat în casă, după ce am aruncat şi mai neconfortabil cumpărăturile făcute în bucătărie…
Şoferul meu de taxi fusese recent actorul unei poveşti de tribunal, jucând rolul unui contravenient sancţionat de poliţie pentru oareşce nereguli cotidiene – în cazul lui, legate de traficul nebun. Acesta atacase în instanţă procesul verbal de contravenţie întocmit de agentul de poliţie, după ce în mod conştiincios îşi întocmise toate îndatoririle de rigoare pentru a putea utiliza în continuare mijlocul de transport ce tocmai îi cauzase un conflict cu legea.
, făDupă o conversaţie cu un avocat (onest, care nu l-a păcălit pentru un onorariu de doi lei că… se rezolvă), din care a înţeles că fără un martor nu are ce să facă şi că nu prea există nereguli ale procesului verbal de contravenţie, personajul nostru s-a decis să se apere singur, compărând direct şi personal în faţa judecătorului din cauză martor, dar şi fără prejudecăţi.
Acolo, citez :” am avut noroc de o judecătoare bună la suflet, care mi-a menţinut amenda şi punctele, dar mi-a ridicat sancţiunea suspendării dreptului de a conduce…” Adică i-a salvat pâinea cea de toate zilele.
Dincolo de incognito-ul situaţiei – pentru că nu aveam intenţia să dezvălui nimic despre ocupaţia mea, iar în acest punct al conversaţiei era deja prea târziu ( ar fi fost ca şi cum, după ce Nadia Comăneci a câştigat medalia la gimnastică, m-aş fi trezit să spun şi eu că sunt româncă numai pentru a putea fura şi eu o mică parte din roadele admiraţiei umanităţii-adică din recunoştinţa evidentă a domnului meu faţă de necunoscuta lui judecătoare) – , afirmaţia acestui domn, foarte decent şi cu un deosebit simţ al orientării umane (nu şi stradale, deoarece a reuşit să mă facă să mă rătăcesc prin cartierul meu), m-a pus pe gânduri.
Oare oamenii vin în faţa instanţei cu aceeaşi întrebare sau rugăciune cu care se duc la medic? Să dea Domnul să fie un om bun…
Cred că răspunsul la această întrebare va aduce cu sine o altă întrebare. Şi anume ce fel de oameni trebuie să pregătim, să alegem pentru această profesie? Oameni buni la suflet, cu credinţă în Dumnezeu, buni la socotit, la citit, la memorat? Ce înseamnă să fii un bun judecător? Ce înseamnă sa fii un judecător bun? Să fii cel mai bun în facultate? Să fii cel mai rapid în munca ta? Sau cel mai puţin rapid, pentru că asta e o garanţie a faptului că te apleci cu atenţie asupra problemelor de rezolvat? Să fii binevoitor cu justiţiabilii sau să fii corect, chiar dacă tonul şi comportamentul sunt reduse la o politeţe rece…
Voi lua puţină distanţă de subiect, tocmai din cauza întrepătrunderii sale cu propria mea viaţă, şi voi încerca o mică comparaţie.
De curând confruntată cu o problemă medicală, personal mi-am dorit un medic …obişnuit. Nu Perfect, nu Medicul, ci unul din miile de doctori care împânzesc ţara. Mi-am dorit un medic obişnuit, care să vină la spital ca într-o zi obişnuită, să intre în sala de operaţie obişnuită şi să procedeze la efectuarea unei operaţii obişnuite asupra mea, care să aibă unul din rezultatele obişnuite, pe care le are în mod obişnuit munca sa.
Şi cred ca acesta trebuie să fie motto-ul nostru în toate acele situaţii care nu depind de voinţa sau puterea noastră: pentru că nici la doctor, nici la judecată, nu ne putem alege Medicul sau Judecătorul. Şi nici nu ar trebui să putem…
Aceasta este teza pe care o susţin astăzi în faţa voastră, şi mai ales în faţa mea.
Şi nu trebuie să avem drept de alegere pentru că…ar trebui să nu existe posibilitatea alegerii. Ar trebui să nu poţi alege între două boabe de mazăre, pentru că…amândouă sunt la fel, au aceeaşi cantitate şi calitate, şi produc absolut acelaşi efect.
Dacă legea este aceeaşi, nu contează cine o aplică, pentru că nu poate da alt rezultat. Dacă aplic aceeaşi formulă matematică, de 2 ori, ar trebui să dea la fel, indiferent cine face calculele.
Să revenim atunci la afirmaţia personajului meu: a avut parte de un judecător „bun”…
Aici aş vrea să deschid un alt subiect, mai juridic de data aceasta.
Cât de mult contează „mila” în pronunţarea unei sentinţe judecătoreşti? Auzim deseori în presă sau la televizor că au apelat la „mila” judecătorului…
Este oare juridicul o „matematică” a ştiinţelor sociale, aşa cum se afirmă?
Dacă răspunsul la această întrebare ar fi „Da , în toate cazurile”, atunci articolul meu s-ar termina aici. Pentru că matematica, ca şi filozofia, nu cunoaşte mila.
Dar răspunsul este altul: „Nu, dar nu în toate cazurile”.
Există în drept ceea ce se cheamă „dreptul de apreciere” al judecătorului, adică ceea ce se traduce printr-o posibilitate legală, acordată judecătorului unei cauze, de a aprecia între două limite, una minimă şi una maximă.
Ce trebuie adăugat este că aprecierea aceasta nu e niciodată necircumstanţiată, ceea ce înseamnă că legea spune care sunt criteriile în funcţie de care se alege minimul, sau maximul sau altceva între cele două.
Dar chiar dacă spune, nu o poate spune matematic….
Cum este de exemplu, pedeapsa pentru furt, care este stabilită de lege între 1 şi 12 ani, în funcţie de anumite circumstanţe personale (ale infractorului) şi reale (ale modului de săvârşire a faptei). Dar până la final, nu există un calculator legal al pedepsei, iar judecătorul trebuie să pronunţe un verdict concret, nu o orientare spre minim…sau spre maxim…
Şi atunci, înţelegem de ce această percepţie a oamenilor, că hoţul care a luat 3 ani pedeapsă a avut parte de un judecător „bun”, iar cel cu 6 ani de un judecător „aspru”.
Oare chiar se poate însă prin milă să se depăşească ceea ce legea spune clar?
Ca şi practician al dreptului, cunosc puţine situaţii în care libertatea de apreciere a judecătorului unei cauze să fie neîngrădită de „ziduri” legale, aşa cum este şi firesc; şi niciuna care să fie complet deschisă. Nu se confundă libertatea de apreciere cu „puterea discreţionară”; suveranitatea de apreciere e supusă legii.
Există însă situaţii – puţine, cum arătam – în care libertatea aceasta este mai mare; în materie penală, la aprecierea unei pedepse; în materie contravenţională, la stabilirea maximului unei amenzi; în materie de despăgubiri morale, unde cuantificarea nu e supusă unor reguli matematice…
Dar nu se poate pune însă semn de egalitate între această libertate şi milă. Mila nu are nimic de a face cu dreptul…si nici viceversa. Depinde de fiecare jurist să îşi justifice, mai mult sau mai puţin coerent, criteriile avute în vedere la aprecierea unei anumite situaţii. Dar în niciun caz mila nu este inclusă, public sau ascuns, în verdicte.
Şi atunci…revenim la dilema personajului meu.
Din cauza percepţiei sale asupra propriei lui „drame”, rezolvată prin „norocul de a fi avut un judecător milos”, conform propriei sale afirmaţii, nu am reuşit să aflu de la el care era de fapt norma legală ce fusese încălcată prin amendarea lui, şi ca urmare a căreia i se ridicase sancţiunea suspendării. Şi aceasta pentru că nici el nu reuşise să înţeleagă. Şi de aici percepţia sa, strict subiectivă, asupra justiţiei ce tocmai se efectuase asupra sa…
Mesajul acestui material este simplu: dreptul este o ştiinţă, care lucrează cu idei, şi mai puţin cu sentimente. Dacă am încerca să filtrăm evenimentele juridice din viaţa noastră prin raţionamente juridice, am obţine o imagine mai limpede şi mai sigură a lumii în care ne aflăm, în care nu am mai depinde astfel de un judecător „bun” sau „milos” trimis de providenţă, ci am avea sentimentul de control asupra propriului destin, aflat pentru un moment dat într-o sală de judecată…
