Anii ’30 reprezintă o perioadă bine determinată în istoria culturii şi literaturii române, mai ales prin puternica opoziţie dintre scriitorii care îmbrăţişau doctrina lovinesciană şi grupul tinerilor de la „Cuvântul”, „Kalende” sau „Gândirea” care se declarau reprezentanţii unei generaţii fundamental deosebită de predecesorii săi, în special prin viziunea puternic spiritualizantă asupra vieţii şi culturii. „Noua spiritualitate” pe care tânăra generaţie a încercat s-o impună prin numeroase articole programatice se caracterizează prin întoarcerea la ortodoxie, singura în măsură să exprime identitatea poporului român. Cu toate acestea, produsele literare ale acestor tineri susţinători transcendenţa ortodoxă, nu ilustrează o astfel de atitudine, aşa cum o demonstreză cei mai puţin entuziaşti. Acest punct de vedere îl împărtăşesc personalităţi precum Ş erbanCioculescu, Nicolae Iorga, E. Lovinescu sau chiar reprezentanţi ai generatiei precum Mihail Polihroniade ori Mihail Sebastian.
Părerile contradictorii sunt cuprinse în ancheta realizată de revista „Tiparniţa literară” în numărul 2 din 1928. Mihail Polihroniade consideră că spiritualitatea în cauză nu este altceva decât un misticism greu de definit şi limitat doar la nivel teoretic, iar Sebastian e de părere că noua spiritualitate e insuficient conturată, dar se poate totuşi vorbi despre o oarecare unitate a condiţiei sociale şi intelectuale a „tovarăşilor de scris şi vârstă”: „Întrucât însă o cultură se caracterizează nu numai prin spiritul ideilor sale, ci şi prin tehnica de viaţă a acestora, prin sensul lor pragmatic, prin mecanica socială a realizărilor, întru atât fac parte dintr-o generaţie cu tovarăşii mei de scris şi vârstă. Expresia acestei întâlniri şi valabilitatea ei culturală? O etică a noastră şi mai ales o solidaritate intelectuală.” E. Lovinescu apreciază „noua spiritualitate” şi „îndemnurile” ortodoxe drept lipsite de autenticitate, iar violenţa din „Manifestul crinului alb” nu reprezintă decât „exerciţii de misticism stilistic”: „Dar d. Nichifor Crainic e un mistic de dinainte de război; trei tineri de după război fac exerciţii de misticism stilistic într-un manifest, în care adversarii sunt trataţi de «proşti», «prostuţi», «mai proşti decât prostuţi» sau «boi înspăimântaţi de orice noutate». Din alăturarea acestor texte nu putem scoate indicaţii asupra sincerităţii acestei spiritualităţi, întrucât violenţa nu poate fi o dovadă, dar veche sau nouă, expresia ei e identică – şi se integrează în aceeaşi insuficienţă a adevăratei «spiritualităţi».”
Creaţia literară – evadare din absenteismul moral şi expresie a libertăţii
Şerban Cioculescu mută discuţia din planul ideologic în cel literar, considerând că misticismul tinerei generaţii nu este altceva decât un amalgam de surse livreşti disparate, în care ortodoxismul se amestecă armonios cu Asia, teosofia, ocultismul, metapsihica sau neotomismul. Toate aceste surse trimit către „haosul” spaţiului balcanic, în condiţiile în care traiectoria spirituală a poporului român ar trebui să fie spre Europa şi să se bazeze pe autonomismul şi intelectualismul în gândire: „Dacă tineretul în plină creştere şi pubertate ar avea un rol decisiv în orientarea culturii româneşti, ne-ar orienta în haos şi ne-ar integra în sud-estul european, bulgăresc şi bizantin, în[1] stepa rusească şi în Asia misterelor orfice; (…) Pentru evadarea din cumplitul absenteism moral care ne înăbuşe, preconizez demnitatea eului liber şi autonom, condus de intelect, «unicul garant al libertăţii» interioare şi colective.”
În ceea ce priveşte impregnarea spiritualităţii ortodoxe în literatură, acelaşi Şerban Cioculescu, comentând într-un articol din „Viaţa literară”, „Un «Itinerariu spiritual»”, dimensiunea spirituală a experienţialismului tinerei generaţii, constată, pe lângă talentul scriitoricesc al tânărului Eliade, neconvingătoarea demonstraţie pe care acesta din urmă o face asupra „superiorităţii morale a ortodoxiei”. În viziunea sa, spiritualul se caracterizează prin intelect şi raţiune, valori care transcend operele literare din toate timpurile. Spiritul nu poate avea nicio nuanţă religioasă, mai ales când este infestat şi de „sentiment” şi „vital”: „Spiritul, privit din punctul nostru de vedere, materialist, monist – sau mai exact intelectual – este o exaustie, o ardere la temperatură înaltă, transcendând materia fără a i se opune. Intelectul, sau raţiunea, sau spiritul, n-are nicio finalitate utilitară, nici chiar aceea a mântuirii noastre.”
Spiritualul este un sens pe care omul îl imprimă existenţei
Replica lui Eliade contrazice concepţia potrivit căreia spiritul este de natură pur intelectuală. Spiritualul este un sens pe care omul îl imprimă existenţei, din care rezultă un echilibru „între potenţele conştiinţei fiziologice şi cele pur spirituale”[2]. Din această perspectivă, ortodoxia este „acel sens sublim al omului şi vieţii la care se ajunge fie pe cale mistică (experienţă individuală), fie pe calea etică (experienţă de limitare a individului); fie prin contact cu Dumnezeu, fie prin contact cu umanitatea. Şi cred că la ortodoxie se vor opri cei mai mulţi din ultima generaţie pentru că ortodoxia rezolvă antagonismul dinamic dintre Iisus şi Apollon – Dionysos; (…)”. Aşadar, sensul religios al existenţei, în viziunea lui Eliade, implică o deplină armonizare a „duhului” şi a „cărnii”, ideal realizabil doar în matca ortodoxiei. Interesant de stabilit compatibilitatea consideraţiilor lui Eliade asupra spiritualităţii ortodoxe cu viziunea religioasă asupra existenţei, exprimată de Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, exemplificată de aceştia şi de Biserică, urmând modelul Mântuitorului Hristos Însuşi.
Printre personalităţile literare ale timpului cărora li s-a atribuit statutul de reprezentanţi ai tinerei generaţii, puternic marcată aşadar de amestecul de misticism şi experienţialism, se numără Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Sebastian, Mihail Polihroniade, Petru Comarnescu, Eugen Ionescu, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu şi mulţi alţii, care în ciuda diferitelor orientări ideologice, politice sau literare, se caracterizează printr-o viziune extrem de subiectivă şi deloc normativă asupra societăţii şi culturii, a abordare „autentică” şi angajantă a realităţii. Ortodoxismul este o atitudine ce se regăseşte în numeroase manifeste sau scrieri cu caracter polemic, este o nuanţă a noii atitudini în cultură şi literatură, de o altă configuraţie decât ortodoxismul practicat de „Gândirea” şi Nichifor Crainic, uşor identificabil în scrierile lui Vasile Voiculescu sau Lucian Blaga. Rămâne de constatat dacă atitudinea ortodoxă se regăseşte în scrierile tinerilor generaţionişti sau nu este altceva decât o componentă oarecare în amalgamul de „misticisme” al scrierilor programatice.
[1][1] Şerban Cioculescu, „Viaţa literară”, an III, nr. 86, 26 mai 1928.
[2] Mircea Eliade, „Viaţa literară”, nr. 87, 9 iunie 1928.
