Ce înseamnă CEDO şi la ce foloseşte?

Pentru a deschide cumva subiectul, fără să citez texte juridice plictisitoare, aş vrea să vă supun atenţiei o afirmaţie recentă şi oarecum suprinzătoare a unui tânăr coleg de generaţie, în prezent Agentul Guvernamental al Romaniei la CEDO, Horaţiu Radu.

Declaraţia acestuia la Prima TV miercuri, 3 februarie 2010 se referea la faptul următor, oarecum tranşant şi deprimant:

„Curtea Europeană nu-ţi garantează dreptul la fericire; CEDO iti garantează doar drepturile şi libertaţile prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de jurisprudenţa CEDO”.

Afirmaţia în sine este de înţeles, prin fina ironie, având în vedere percepţia societăţii româneşti cu privire la această instituţie europeană, ce a căpătat o aură de Judecător suprem şi de Ultimă instanţă, fiind invocată în orice împrejurare, de oricine şi în faţa oricărui judecător naţional, ca finală consolare sau legitimă ameninţare.

Dar ce înseamnă CEDO şi la ce ne foloseşte? Şi de ce România a îmbrăţişat atât de repede şi cu aşa de mult succes o instituţie europeană, în timp ce majoritatea celorlalte invenţii europene sunt lăsate în paragină juridică?

Pentru a înţelege fascinaţia crescândă a românului pentru CEDO, va trebui să facem o mică incursiune în interiorul acestei instituţii, ca să vedem cu ce se ocupă ea de fapt.

CEDO (Curtea Europeană a Drepturilor Omului) reprezintă o un organ jurisdicţional european creat ca urmare a intrării în vigoare a unei convenţii europene, cunoscută sub denumirea de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, semnată în 1950 la Roma.

Convenţia a fost ratificată de statele europene (devenite State Membre), care şi-au asumat astfel obligaţia de a garanta faţă de orice persoană aflată sub juridicţia lor (deci nu numai faţă de cetăţenii lor) drepturile fundamentale, civile şi politice, reglementate de Convenţie.

Printre drepturile protejate de Convenţie, se află dreptul la viaţă; dreptul la un proces echitabil; dreptul la respectarea vieţii private şi de familie; libertatea de exprimare: libertatea conştiinţei, a gândirii şi a religiei şi dreptul la respectarea proprietăţii.

Convenţia interzice în mod special tortura şi tratamentele inumane sau degradante, munca forţată sau obligatorie, lipsirea de libertate în mod nelegal sau arbitrar şi discriminarea în asigurarea drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie.

Deşi este un document internaţional, pentru instanţele naţionale Convenţia Europeană a Drepturilor Omului depăşeşte forţa juridică a unei legi interne, având obligaţia de a-i acorda prioritate în caz de conflict cu o normă internă.

Numărul judecătorilor CEDO este egal cu cel al statelor membre care au aderat la Convenţie, respectiv 47, judecătorii fiind aleşi de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Aceştia nu reprezintă statul din care provin, fiindu-le interzisă orice activitate care ar contraveni obligaţiei de imparţialitate sau independenţă.

În faţa Curţii, cererile sunt supuse mai întâi unui control de admisibilitate, pentru a se vedea dacă îndeplinesc unele condiţii prevăzute de Convenţie pentru a putea fi analizate apoi în esenţa lor.

Astfel, aceste condiţii se referă la : epuizarea căilor de atac interne (instanţele interne trebuie să fi avut ocazia să se pronunţe cu privire la problema de drept respectivă, până la ultimul nivel de jurisdicţie existent în acea ţară, tocmai pentru a se oferi posibilitatea îndreptării erorilor prin intermediul căilor de atac interne); plângerea să privească drepturi ocrotite de Convenţie, şi nu alte drepturi ce nu au intrat în sfera de protecţie a acesteia; termenul de 6 luni de la ultima hotărâre judecătorească internă pronunţată in cauză; cel ce face plângerea să fie chiar persoana care se pretinde vătămată.

Procedura în faţa Curţii este în general scrisă şi numai ocazional Curtea decide să existe şi audieri publice, în sediul său de la Strasbourg, în funcţie de importanţa cauzei, când apar probleme noi de drept sau când se preconizează o schimbare a jurisprudenţei Curţii.

Cât priveşte durata de soluţionare a unei cereri de către Curtea de la Strasbourg, în comunicatele oficiale existente pe site-ul acesteia (www.echr.coe.int) se arată că o cerere este soluţionată în cel mult 3 ani de la data înregistrării sale, dar unele cazuri pot dura mai mult, iar altele mai puţin, în funcţie de tipul şi importanţa cauzei şi de diligenţa părţilor în a asigura informaţiile cerute de Curte. Se consideră ca fiind însă urgente cauzele în care petentul invocă un risc iminent de vătămare fizică.

Hotărârile de condamnare a statelor sunt obligatorii, graţie tratatului de aderare, iar Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei monitorizează executarea hotărârilor, mai ales sub aspectul acordării satisfacţiei echitabile (suma de bani stabilită de Curte).

Consecinţa unei condamnări a unui stat de către Curte este faptul că statul trebuie să aibă grijă ca pe viitor asemenea încălcare să nu se mai producă, deoarece riscă o nouă condamnare ca urmare a unei alte cereri. Uneori, statele trebuie să îşi modifice legislaţia care a stat la baza încălcării prevederilor Convenţiei.

Curtea poate acorda „satisfacţia echitabilă”, ceea ce înseamnă că, atunci când se constată existenţa unui prejudiciu, se stabileşte o sumă de bani ca şi compensaţie.

Ceea ce ar trebui să îngrijoreze orice stat, şi în special România, sunt condamnările repetate pentru aceeaşi încălcare, denotând o problemă de sistem, capabilă să genereze un val de cereri adresate Curţii de către cetăţenii acelui stat. Prin acest gen de condamnări-pilot, se încearcă transmiterea unui mesaj statului respectiv, care trebuie să schimbe o practică generalizată sau o legislaţie greşită, ce încalcă drepturile garantate de Convenţie.

În cazul României, aspectul cel mai controversat şi probabil procentul cel mai mare din cererile adresate Curţii de către ceteţenii noştri, se referă la problema restituirii proprietăţilor confiscate abuziv în perioada regimului comunist, atât legislaţia incoerentă şi contradictorie, cât şi practica judiciară neunitară generând mii de litigii susceptibile de condamnare a statului la CEDO. Există astfel Hotărârea Brumărescu împotriva României, ca şi cauză-pilot, toate cererile ulterioare bazate pe o situaţie de fapt asemănătoare  cu cea din această cauză primind aceeaşi soluţie din partea Curţii, fără a mai fi nevoie de o deliberare aprofundată.

Curtea a fost victima propriului succes, aşa cum ea însăşi constată, primind peste 30 000 de cereri anual. Curtea s-a pronunţat, în aceşti peste 50 de ani de la înfiinţare, şi cu privire la probleme sociale care nu au fost avute în vedere la semnarea convenţiei, în 1950, cum ar fi: chestiunea avortului; sinuciderea asistată; sclavia domestică; protejarea surselor jurnalistice, discriminarea rromilor şi probleme de mediu.

Ceea ce trebuie însă subliniat:

Curtea condamnă statul, ca structură juridică, format din cele 3 puteri – legislativă, executivă şi judecătorească. În niciun caz, nu condamnă  ab initio judecătorul cauzei sau funcţionarul de la primărie, existând obligaţia statului condamnat să analizeze cauzele care au dus la condamnarea sa.

Nu există o statistică generală a motivelor condamnării statului român de către CEDO, acestea fiind împărţite între cele 3 puteri (legislativă, executivă şi judecătorească), în procente pe care nimeni nu le-ar putea preciza cu exactitate. Aşa cum plastic se exprimă colegul citat în debutul acestei prezentări, „noi nu plătim, la CEDO, greşelile justiţiei, cum se afirmă în continuu; Curtea analizează dacă întregul sistem instituţional e compatibil sau nu cu dispoziţiile Convenţiei”.

CEDO nu reprezintă o „cale de atac” internaţională împotriva hotărârilor naţionale, deoarece Curtea nu judecă conform dreptului naţional, ci doar stabileşte, în funcţie de circumstanţele unei anumite cauze, dacă a fost sau nu încălcat un drept fundamental protejat de Convenţie.

Revenind la afirmaţia care a declanşat de fapt această prezentare, se arată că 97% din cererile formulate de cetăţenii români la CEDO sunt respinse ca inadmisibile, situându-ne astfel din acest punct de vedere, peste media europeană, care este de 90 % de respingere.

Cu toate acestea, Statul român a fost obligat la plata unei sume de bani de aproximativ 12 milioane de euro.

Prin urmare, CEDO reprezintă o instituţie care trebuie privită atât cu încredere, cât şi cu scepticism, condamnările date de Curte fiind un semnal de alarmă care trebuie corect interpretat, astfel încât să nu fie greşit îndreptat sau utilizat. Faţă de durata de soluţionare a unei cereri la CEDO, este posibil ca remediul acordat de Curte, după ani de zile de la formularea cererii, să nu mai aducă acea „satisfacţie” urmărită de parte.

Astfel că, într-adevăr, CEDO, nu garantează dreptul la fericire. Dar încălcarea drepturilor protejate de Convenţie garantează dreptul de a cere condamnarea Statului…