Habar nu am de ce în noaptea de 21 decembrie nu am putu să dorm. Deloc. Niciun pic. Insomniacii de Bucureşti sunt mulţi, am şi eu câţiva prieteni, şi ştiu mulţi scriitori care nu dorm nopţi întregi şi scriu despre asta în autoficţiunile lor.
Aşa că am citit am dereticat am scris mi-am făcut planuri până când am obosit am cedat şi am deschis evident televizorul.
A urmat o noapte întreagă de retrăit noaptea din 21 decembrie 1989. De data asta nu pe stradă, ci în faţa unui ecran, trăind nu direct în miezul evenimentelor, ci simţindu-le din plin emoţia în miezul relatărilor de la TV. M-am amuzat copios, m-am întristat, m-am înfuriat, m-am şocat. Am retrăit senzaţii peste senzaţii şi altele noi mi-au fost trezite atunci. Şi mă trezesc începând să-i povestesc mamei:
„…Eram cu Dan (fratele meu) pe stradă pe Calea Victoriei în dreptul fostului magazin Romarta copiilor, acum BRD, trecusem de Capşa, de atunci şi de acum şi eram foarte speriaţi (fratele meu care era elev la Liceul Militar din Breaza, şi i se dăduse permisie pentru că îşi infectase un deget şi mergea la consultaţii la Spitalul Militar; la Liceul Militar elevii erau puşi să raşcheteze parchetul cu cioburi de sticlă, el se tăiase şi se infectase oribil; eu eram sora mai mare, devenisem majoră cu 7 luni înainte de Revoluţie, şi mergeam cu el la consultaţii; restul elevilor n-au mai putut părăsi liceul, era dclarată stare de necesitate).
–Mama, a urmat un coşmar, tu nu ştii!
Cineva dintr-o dată a început să ţipe isteric şi să arate spre noi zicând ceva de securişti. Ne-am trezit înconjuraţi de o mulţime nu ştiu de unde ivită brusc ce trăgea de noi în toate părţile şi cred că spaima mi-a anihilat orice raţiune şi am început să bâigui ceva: încercam să le explic că e o uniformă de elev de Liceu militar (era uniforma de oraş, bleumarin cu vipuşcă roşie, nu cea obişnuită); a început să-mi bată inima atât de îngrozitor şi m-am înfuriat teribil în secunda doi când am realizat că sunt neputincioasă. Ne-a salvat … Miliţia. Un miliţian ne-a scos pur şi simplu cu ameninţare din mâinile mulţimii şi ne-a dus către primul mascat. Era cordon de mascaţi pe toată Calea Victoriei până la metrou. Am fost pasaţi de la unul la altul ca nişte ştafete până aproape de zona Unirii de unde nu mai era periculos s-o pornim pe jos spre casă. Dan (fratele meu) şi-a dat şapca jos s-a descheiat la veston şi şi-a scos cămaşa din pantaloni. Era al dracului de frig, dar nu mai simţeam nimic…“
– Şi eu unde eram? mă întreabă mama brusc.
– Chiar! nu erai acasă. Eram singuri acasă.
– A, era de Ignat, normal, mă dusesem la ţară, nu ştii că mamaia şi tataia tăiau porcul pe 21 şi eu mă duceam mereu să-i ajut?
Da, viaţa merge înainte.
În 21 decembrie 2010 s-a schimbat foarte mult în discursul despre Revoluţia din 1989. În sensul că a devenit mai complex, cu perspective diferite mult mai diverse şi diversificate, cu mărturii, interviuri, concluzii, filme din Bucureştiul de atunci şi cel de acum, cu personaje de atunci şi cu ele sau altele acum, declaraţii, fotografii etc. etc. După 20 de ani de la Ravoluţie tot nu avem un adevăr.
Dar avem fiecare câte unul personal. Aşa că dincolo de scenă, unde m-am amuzat şi am comentat împreună cu mama mea o noapte întreagă puloverul lălâu şi sărman al lui Dinescu, sau cât de ciudat părea Sergiu Nicolaescu cu costumul lui impecabil, probabil de firmă, în comparaţie cu adunătura de oameni îmbrăcaţi ca vai de lume din jurul lui, sau ce s-a întâmplat atunci şi cum am trăit atunci evenimentele etc. Cum se vedeau (chiar se vedeau!) emoţiile autentice ale unora dintre personajele de atunci. Şi cele retrăite în noaptea asta sunt la fel. Chiar dacă nu avem un adevăr. Suntem în continuare cetăţenii turmentaţi.
