Am citit acum ceva vreme o carte a unei doamne nemaipomenite, Valeria Sitaru, o carte de suflet pe care a numit-o „La străduţe“.
Ea a umblat mult la pas, s-a plimbat prin Bucureşti, a adunat poze de străzi şi a scris mici pastiluţe despre străzile din Bucureşti, pe care tandru le numeşte străduţe. Unele sunt prietenoase, altele frumoase, altele bizare, dar toate se definesc prin acel amestec de nou şi vechi, toate sunt împopoţonate până la refuz cu zdrăngănele, zorzoane şi ţarţamuri pitoreşti, mărgele de Orient şi Occident.
De ceva vreme şi eu fac asta în mod constant. Mă plimb. Poate fi o salvare în vreme de criză, îmi zic tot timpul, în vreme ce tocurile mele cadenţează pe asfalt sau se îngroapă în noroi. Am pornit în căutarea unui refugiu într-un urban sufocant şi a unui dram de liniştire personală. Şi dintr-o dată m-am trezit plimbăreţ relaxat prin Bucureşti, cum era Arghezi şi bastonul său, şi mi-am dat seama că am trecut de milioane de ori pe lângă lucruri fără să le văd, că asta facem toţi tot timpul.
Ce caut? Nu caut nimic. Mă plimb pur şi simplu şi privesc oameni, lucruri, strada. Scopul era să-mi adun gândurile şi să încropesc nişte proiecte şi să merg cu ele prin diverse locuri pe unde aş putea găsi o uşă deschisă şi unde m-aş mai putea asorta de vreun fel.
După stat zile întregi între cei patru pereţi ai camerei mele conectată la laptop şi la o reţea fără cap şi coadă, am simţit la un moment dat nevoia unui feed back uman, uman, da chiar aşa, un răspuns din vorbe, gesturi şi mimică, respiraţie şi ochi. Calculatoarele răspund impersonal după nişte cristerii pe care cineva le-a memorat în creierul lor inocent şi mecanic. Am vrut să ies din pânza asta de păianjen şi am ales calea cea mai simplă. Am început să mă plimb.
Străduţele din Bucureşti nu sunt goale şi locurile nu sunt părăsite. Au suflet şi lucruri interesante de spus. Aşa cum au descoperit înaintea mea toţi scriitorii care s-au plimbat prin Bucureşti şi cum încă mai descoperă în continuare. O bogăţie de teme şi poveşti de adunat şi împărtăşit. Un tezaur întreg.
Nu am vrut ca textul de azi să fie o pledoarie pentru plimbare, dar n-are cum să nu fie. Iar Bucureştiul nu e deloc ticălos şi ticăloşit, e încă bun şi interesant şi are multe locuri secrete. Orice loc pe unde treci are potenţial, e încărcat de poveşti şi simboluri, poate fi transformat imediat într-un reportaj. Iar oamenii sunt inepuizabili.
Morala: jobless, dar ocupată: cu tocurile prin Bucureşti.
Şi, da, aparţin noii specii: jobleşii de Bucureşti.
