Să-i crezi pe greci atunci când fac mărturisiri. Am avut șansa să citesc o radiografie completă și temeinic adnotată a junglei imobiliare din România, cu antologări ale gesturilor de apărare și ale atitudinilor ofensive pe care trebuie să le dobândești pentru a scăpa din „labirintul imobiliarelor” atunci când proiecțiile tale de viitor apropiat sau mediu, includ o investiție imobiliară.
În «Țara Minunilor» poți descoperi cumpărători care-ți cer 280 000 de euro în bancnote de 20 de euro pentru că nu știu număra decât până la 20; proprietăți care se vând ca rezidențiabile deși se află în mijlocul județului Brăila(au fost străini care au cumpărat astfel „cu ochii larg închiși”); sunt proprietari care-ți cer milioane de euro întâmpinându-te în la costum și în papuci de cauciuc cufundați în nămolul șantierului abandonat.
În «Țara Minunilor» imobiliare fauna este complicată, am mai spus-o și cu alt prilej însă de această dată, Ilias Papageorgiadis oferă detalii zoologice despre „Ochi de Vulpe”, „Domnul Aroganță”; Domnul În-curând-voi-fi-bogătan”; „Mr.Big”; „Morocănosul”; „Lacomul”; „Dl.Gât de Aur„ iar exemplele pot continua. România este „o țară frumoasă” deși pare mai degrabă un „tărâm al nimănui” după proverbul, „câte bordeie atâtea obiceie” imobiliare.
Fauna acaesta din «Țara Minunilor» are o manieră specială de a purta un dialog: „Uite ce e, țărane, dacă ai bani cumperi terenurile!” sau „Dar de ce să-l batem? Era sincer!” sau „Am ce-ți trebuie. Dacă ești serios, fii rapid și ia” sau „Prefer să mor de foame decât să lucrez în stilul tău„ sau „Dacă nu îți place cum lucrez eu, atunci întoarce-te în țara ta!”.
Să fi nimerit Ilias Papageorgiadis într-o țară pe care numai el o vede astfel? Nicidecum. Ea este așa de foarte multă vreme. La 1858, tânărul doctor pe atunci, Nicolae Krețulescu scria: „găsim o stare de lucruri cu totul primitivă şi barbară. Abisurile şi arbitrarităţile cele mai revoltătoare erau considerate ca egale. Regula şi ordinea care conduc societăţile moderne în afaceri, erau necunoscute şi înlocuite de bunul plac şi arbitrariul autorităţii mari şi mici şi nu mai puţin a clasei privilegiate. Ignoranţa cea mai mare se întindea în aproape toate straturile societăţii; instrucţia se mărginea la straturile boierilor numai. În familiile lor aveau dascăli greci, mireni sau călugări mai mult sau mai puţin învăţaţi… iar ţăranii erau trataţi ca robi atât de autorităţi cât şi de proprietari”.
Mai mult, dincolo de starea jalnică a lucrurilor, aflăm că oficialii aveau alte preocupări: „pentru orice observator imparţial, ţara oferă astăzi cel mai trist spectacol. Nu mai e autoritate în guvern: fiecare magistrat, fiecare funcţionar administrativ, fiecare impiegat municipal, se crede liber să facă după capul său şi ministrul îl încurajează pe această cale, sau dacă vrea să-l împiedice numai poate, nu mai are acţiune asupra lui. De unde anarhia cea mai mare, de a lucra fiecare după buna sa plăcere”.
În 1854, ofiţerul austriac Johann Koradin amintea de “principiul demoralizator al birocraţiei române, în toate ramurile afacerilor sale” fiindcă “populaţia faţă de boieri, chiar cu bani, nu găseşte dreptate”. Englezul W.Wilkinson descoperă că “nu există poate popor mai asuprit de un guvern despotic şi mai strivit de biruri şi de angarale. (…)ei (românii, n.m.) nu sînt în stare să conceapă măcar nădejdea unei soarte mai bune. Starea de deprimare sufletească în care sânt ţinuţi s-a prefăcut într-un fel de nesimţire şi de apatie naturală, care-i face deopotrivă de nepăsători la bucuriile vieţii şi de nesimţitori la fericire, ca şi la amărăciunile grijilor şi durerilor”.
Ce nădejde să mai sperăm la mai bine de 150 de ani distanţă de la scrierea rândurilor de mai sus? România pare a fi un imens orfelinat cultural care de fapt camuflează un ospiciu al torturilor psihologice. Realitatea este că “trăim asiatic şi ne judecăm după norme europene”. (…)La noi preistoria îşi dă mîna cu electronica, sclavagismul medieval se plimbă în pieţe şi bulevarde, feudalismul urcă şi coboară treptele de la primărie”(I.D.Sîrbu).
Putem încheia parafrazându-l pe Ilias Papageorgiadis: „Dacă tu ai cea mai vagă idee despre România, atunci eu sunt Diego Armando Maradona”.
Ilias P.Papageorgiadis
Prin labirintul imobiliarelor și alte povestiri adevărate
Editura RG Publishing, București, 2010
