„Ieşită nu demult de sub imperiul dominaţiei „centrului”, cultura română a învăţat greu lecţia raporturilor fireşti dintre centru şi margine.”
Despre centru şi margine, foarte pe scurt
un eseu de Adrian G. Romila
După o modernitate care a păstrat poziţia „clasică” a centrului iradiant, post-modernitatea a modificat raporturile dintre cultura de centru şi cea de margine în favoarea ultimei. Nici capitala, nici marile voci critice, nici depozitarea istorică într-un canon nu mai dau valoarea unui nume sau a unui text. Un fel de obsesie democratică a „omului recent” a făcut ca prestigiul centrului să fie sancţionat, cel puţin teoretic, pentru a face loc egal pe eşichierul public tuturor spaţiilor productive cultural. Nu intrăm aici în discuţii mai adînci despre epistemologia postmodernă, care e profund relativizantă, demitizatoare, antimetafizică şi antitradiţionalistă, adică total împotriva oricărui centru de putere.
Corect politic sau nu, acest fapt e deosebit de benefic pentru satul global interconectat care e acum lumea obiectelor simbolice. Pe de o parte, punctele marginale s-au erijat în „centre” ale aceleiaşi culturi (sau ale aceleiaşi specii creatoare) şi s-a deschis larg drumul comunicării între ele, indiferent de distanţe. Autori de toate felurile şi din toate locurile se înscriu cu succes în istoria culturală a spaţiului pe care îl ocupă, o istorie care devine „centrală”, de maximă importanţă, adică, imediat ce valoarea punctelor dispersate a fost cunoscut şi confirmată.
Proza românească de azi, de pildă, se sprijină tot atît de bine şi pe nume clasice „de centru” precum Mircea Cărtărescu, Cristian Teodorescu şi Nicolae Breban, ca şi pe „marginali” ca Petru Cimpoeşu, Florina Ilis şi Dan Lungu, deveniţi, între timp, „centrali” (numele sunt alese pe criteriul spaţiului geografic). Critica „grea” se face şi din Iaşi (Antonio Patraş, Bogdan Creţu), şi din Bucureşti (Paul Cernat, Daniel Cristea-Enache), şi din Sibiu (Andrei Terian). La fel s-a întîmplat şi cu alte domenii ale culturii scrise, inclusiv în raporturile dintre arealuri şi discursuri. Andrei Makine, Isabel Allende şi Haruki Murakami sunt autori importanţi ai literaturii universale, de-acum, la fel cum Michel Henry, Vladimir Tismăneanu şi Jaroslav Pelikan sunt autori ai filosofiei de pretutindeni.
Desigur, promovarea de către edituri mari, receptarea critică diversă, volumul contribuţiei şi obsesia legitimării externe a literaturii (a culturii, in genere) naţionale au contribuit din plin la dispersarea valorică a „centrului”. Publicul contemporan s-a transformat şi el într-unul cosmopolit, care caută valoarea (chiar exotismul) în locul unor nume consacrate deja de istoria în sens tare. Ori, dacă e să caute numele consacrate, o face cu cele consacrate de o bună promovare, prilejuită de tîrguri de carte, de mass-media sau de varii pasiuni intelectuale.
Pe de altă parte, se iveşte riscul proliferării mediocrităţii bine promovate, care devine „centrală” numai fiindcă beneficiază de excelente mecanisme de răspîndire. Moda unor Paulo Coelho sau Dan Brown e rezultatul perfect al capitalismului cultural, funcţionabil mai ales într-un Occident care s-a descentralizat de mult şi care a pierdut, prin asta, ideea de valoare, alta decît cea care „se vede”. Pentru decenţa autenticului, trebuie păstrată ideea creştină a adevărului ascuns, a revelaţiei oricînd posibile, în defavoarea statuilor vizibile, admirate de masă. Îmi vine acum în minte valul de tineri prozatori de la Polirom, pe care s-a mizat aproape gratuit, la început, dar care a dat, ulterior, o excelentă generaţie de scriitori. Sau, la celălalt capăt, poate fi evocat cazul lui Mihail Sebastian, destul de şters la începutul anilor ’90, ca intelectual al generaţiei sale, dar recuperat în forţă apoi, după descoperirea tîrzie a jurnalului său. Oricît de greu i-ar veni într-o eră a modelor şi a cotei de piaţă, politica promovării trebuie să caute, în permanenţă, să fie curioasă şi circumspectă, deschisă şi sensibilă la nunaţe. „Centrul” să rămînă ca reper, iar „marginea” impulsionată să iasă din tăcere. O promovare cu mai multe „centre” are, oricum, mai multe şanse de a marca borne valorice pe o hartă culturală întinsă.
Atunci cînd se vorbeşte de dimensiunea universală a unui autor, riscul mediocrităţii se perpetuează, în sensul în care o validare naţională greşită, dar cu bună reclamă, e tradusă în alte limbi. Ea trece, astfel, ca valoare „centrală” în alte culturi, mai puţin informate despre sursă şi mai puţin dispuse să critice, mai ales dacă „se vinde” şi „se vede”. De aici necesitatea unei promovări în care un manageriat editorial profesionist, combinat cu diversificarea vocilor critice şi cu un public de bun gust (oricît de restrîns) să ducă la polarizarea echilibrată a „centrelor” de valoare.
Ieşită nu demult de sub imperiul dominaţiei „centrului”, cultura română a învăţat greu lecţia raporturilor fireşti dintre „centru” şi „margine”. Programele de traduceri, prezenţele la tîrgurile internaţionale de carte, sprijinirea debuturilor, lecturile publice şi explozia ramificată a presei de întîmpinare au, în continuare, rolul decisiv în consolidarea 7acestor raporturi. Într-o post-modernitate firească, de-acum, cultura autohtonă s-a înscris pe drumul cel bun.
