Licenţiat, deci licenţios, ascet dar cu perversitatea în sânge, uşor căpcaun, dar candid (actualmente fără candidoză), mai mult slab decât înalt, încerc să-mi focalizez lornionul pe ţinta Bucureştiului. Nu ştiu despre ce o să scriu, căci nu-s specialist în nimic în afară de eşecuri. Oricum, e indicat ca nimeni să nu se aştepte la ceva bun de la mine.
Aş fi cabotin să afirm că iubesc Bucureştiul, dar sunt totuşi, atâtea spaţii, străzi & clădiri pentru care resimt un ataşament necondiţionat. O anume poezie decadentă emanată de unele imobile ce se transformă lent în ruinuri şi cărora ‘’nu le pot constesta deosebitul lor farmec’’ (Paşadia), melanjul straniu de stiluri întâlnit în unele zone centrale şi nu în ultimul rând acel Bucuresti aflat la graniţa ficţionalului, al tavernelor & tripourilor unde călauza (demoniacă) Pirgu îi conduce pe craii mateini, a clădirilor unde personajele eliadeneşti dispar fără urmă sau devin experimentele unui timp care se dilată sau contractă, sunt tot atîtea motive pentru a mă lăsa sedus de acest proiect al cărui personaj central este chiar oraşul în care trăiesc. Oraş care, fie că vreau sau nu, este şi el o parte din mine, căci un oraş nu este doar un fundal, un simplu decor, ci un spaţiu care ne modelează deseori trările, influenţându-ne implicit viaţa.
