“Acesta era textul prin care Höll Mictlan a intrat în istoria literaturii”.
Un citat.
(Nici nu putea fi altfel).
– Mi-au rămas câteva mici fragmente din mine, câteva nopţi, uneori o poveste.
Povestea nu are sens. Nici nu mă aşteptam. Cândva, Höll Mictlan a fost şi el viu.
Într-o seară, a venit acasă. Era obosit şi avea (la tâmplă) o venă verde. Nu era una dintre serile acelea complicate, când asfinţitul anunţă te miri ce. Voia doar să mănânce puţin, apoi să facă un duş, apoi să citească până adoarme. Nu a putut să mănânce (deşi în frigider avea chiar ceva bun). Dar la duş nu a renunţat. Era gol şi tăcut. În linişte, a găsit poziţia pernei, a veiozei, a găsit unghiul optim pe foaie, a găsit unele cuvinte vechi, nu se mai culcase niciodată aşa devreme.
S-a gândit o clipă că iubise degeaba. Că Marea, femeile, după-amiaza, copacii, zăpada şi praful n-au motive să nu existe. I se părea nedrept (în ciuda faptului că “nedrept” era o vorbă inutilă).
Povestea lui Höll Mictlan nu merge mai departe.
A fost o noapte cu burniţă – când înţelesese. În rest – note, subsoluri, tatonări, voci, aproximaţii. Toate beţiile fuseseră iluzorii. Îşi amintea numai două săruturi: unul – pe nas, de somn uşor, al unui copil. Iar celălalt – ascuns, pe stradă, lângă o poartă ruginită. Era de parcă nu s-ar fi născut.
A presupus (inerţia) că mâine va uita. Însă a doua zi nu mai ştia ce a presupus.
Höll Mictlan a murit la ora 5 dimineaţa.
Citatul este incert.
