Din păcate, nu pot să spun pe ce stradă eram. La câţiva paşi de un bulevard important. În ciuda orei, nu era extrem de aglomerat. Însă nici chiar lejer. Nu mai ştiu la ce mă gândeam, probabil că la 10 lucruri deodată, astfel încât să mi se pară, ca de obicei, că nu rezolv nimic. Trec de cel puţin două ori pe săptămână prin locul acela. O maşină cotise în direcţia mea. Două fete vorbeau ascuţit – un pic mai încolo. Vizavi, un tip fuma. Cineva închidea un chioşc de ziare. Atunci am ridicat privirea şi am văzut mănunchiul de fire, de cabluri, de ce-or fi fost. Le mai văzusem. O pasăre stătea pe unul dintre ele. Acum era clar. Demult, în copilărie, spuma de baie năştea bătălii, oraşe, balauri, maşinării ciudate, poveşti, eroi. Totul se aduna circular, apoi devenea spirală, combinaţia de bestiar cu anticariat şi cu pagini de istorie fictivă strângându-se până la indistincţie în delirul scufundării. Cada rămânea goală şi dârdâiam două-trei minute pentru a contempla acel vid – şi, uneori, a încerca să imaginez călătoria unei lumi fabuloase pe enigmaticele trasee care duceau în Dâmboviţa, în Dunăre, apoi în Mare. Şi am închis, deci, ochii. Pasărea, stâlpii, fetele cu voci ascuţite, chioşcul de ziare, cablurile s-au făcut nimic, un fel de cerc fără circumferinţă – ori ale cărui capete nu se ating decât în centru. Ca şi cum ar fi fost cercul ideal, cu o rază nulă. Evident, citisem asta undeva. Nu-mi puteam aduce aminte. Ce să-mi fi adus aminte? Lipsa completă şi subită a obiectelor antrenase completa lipsă a unui trecut real. Percepeam idioţi cunoscuţi, batiste, îngeri, pahare, funcţionari, ghilimele şi ape dispărute, înlocuite cu propria lor absenţă. Am vrut să îmi aprind o ţigară, însă mâinile mele călătoreau deja către Mare, împreună cu buzele, cu bricheta şi cu intenţia mea de a le pune laolaltă într-o scenă care să înceapă şi care să se termine cumva. Nu mai stăteam în picioare, dar nici lungit (nemaiavând pe ce, nici măcar pe asfalt), iar limba română devenise o pastă amorfă din care nu mi se păstrase decât spaţiul deşert. Era interesant, aproape amuzant să urmăresc liniile dispărute ale câmpului vizual, totuna cu imposibila reconstituire a luminii, a frigului, a sensului, a punctelor, a inorogilor, a dorinţei, a bordurii. Gândeam că nu gândesc (aveam dreptate), ordonam golul pe litere, ca în dicţionar, afazie, alogic, amorţire… vacuitate… zero. Pierdusem şi durerile de măsele, vaporii dimineţii, telejurnalul, copacii, rostul unui sărut, enumerările, brichetele, siesta enervantă a celorlalţi (întotdeauna a celorlalţi), tăcerea, furnicile dintr-o cameră de hotel (în 1992), scrumierele, conceptele, şedinţele şi troleibuzele. Vârtejul – neauzit şi prea departe – vârtejul obiectelor – al căror nume (ce nume?…) nu mai exista – nu existase – care obiecte?… – care vârtej?… – cuprindea ceea ce nu fusese niciodată nici măcar nimicul din preajma a ceea ce nu mai puteam să cred (fără să râd imaginându-mi că aş râde) că aş fi numit vreodată “obiect”. Însă nu mai aveam la îndemână tăişul ducassian al zâmbetului fabricat. Eram singur. Nu eram.
Vid. Vid vag. Suspensie. Oraşul într-un căuş atavic, oraşul ghemuit în liniştea care absorbise cimentul, veşmintele trecătorilor pentru care aveam un cenotaf aberant:
“zjurzujrzznsyzzrzzhyarkhznrzzyntznfznu
geyengzrzyzzzyzzzrzzhzszyzzzzgfujfyfejuyzzzynu”.
Din margini, din marginile a ce?, din laturile neantului au început să crească solzi. Nu erau facuţi din altceva, erau făcuţi din materia celor (a “celor” ce? cum să se fi chemat?) în locul cărora tocmai creşteau. Şi arătau la fel. Ai fi zis că este aceeaşi lume. Asemănătoare până la indentitate. Mi-am dat seama de monstruozitatea stratagemei. Fusesem ales, fiindcă eu (pentru a doua oară în ultimele vreo 6-7 luni) mă găseam, în clipa sinistrei reconstituiri, altundeva decât în clipa deconstrucţiei. Un semn. Aproape că retrasasem drumul parcurs atunci. Eram cu toţii prinşi în asta. Mi-a luat numai câteva secunde (sau ere) să văd că nimic nu rămăsese la fel: perversa fidelitate indica esenţiala, cruciala corupţie.
N-am încercat să cercetez mai mult. Amănuntele nu contau. Eram în parcarea de lângă blocul meu, în Drumul Taberei. Văzusem arborele. Unul singur! Aici: acolo. Simultan. Fără hazard: această împăturire a hărţii corespundea perfect unei corespondenţe între persoane. Femeia cu părul negru îmi zâmbise în prima clipă. Aidoma unui şarpe. Acum aveam arborele: un salcâm. Adică Robinia pseudacacia. Nu ştiu dacă mai era necesar să caut cheia. Descoperisem melodia. În vreme ce urcam treptele primului etaj, una câte una, precum rarii salvatori ai lui uoQ A oaB A, recunoşteam soluţia. Îmi venea să râd (sau mă repet?…). Asta nu mă apropia nicicum de Hestugma. Şi totuşi…
Notă:
În dimineaţa următoare, am primit un mesaj:
“Idiotule! Nu pricepi nimic din ce s-a «întâmplat»? Nu e destul să-i spui că o iubeşti! Aseară, CINEVA (/lacună/) să fotografieze o parte a ceea ce tu doar ai crezut că poţi vedea. Mai reflectează! Iată:
Încă presupui că stăpâneşti CEVA din poveste? Poţi râde:
Nimic nu mai are a fi CHIAR cum a fost. Păstrăm legătura…”.
