De Ziua Limbii Române, am făcut un mic test și i-am cerut lui GPT poezia Luceafărul. Era un context în care erau multe poezii în social media și, în mod paradoxal, multe dintre postări marcate cu Content AI.
Bineînțeles că mi-a venit rapid cu poezia, cu siguranța aceea desăvârșită pe care o au azi mașinile, versuri curgătoare, strofe întregi, totul părând la locul lui. Numai că nu era Luceafărul lui Eminescu. Erau versuri modificate, altele pur și simplu inventate, strofe lipsă, altele rescrise, iar totul îmi era pus în față drept textul autentic și integral.
Când l-am luat la discuții pe Gigel a recunoscut sec că nu doar „modernizase” formulări, ci prezentase drept integrală o variantă care nu era textul adevărat al poeziei, cu versuri inventate și strofe modificate și a recunoscut abia după ce l-am prins. Dacă n-aș fi știut cum sună începutul, l-aș fi crezut.:))
Toți știm acest început:
„A fost odată ca-n povești, / A fost ca niciodată, / Din rude mari împărătești, / O prea frumoasă fată.”
M-am bășicat și nu că mă supăr pe GPT, e până la urmă … artificial. Ce m-a pus pe gânduri a fost : încotro? AI-ul rescrisese cu o siguranță de te durea mintea, una dintre cele mai cunoscute poezii ale limbii române și mi-o dăduse drept originalul. Câți ar fi luat-o de bună? Câte informații circulă astfel? Câți copii, mâine, vor lua varianta inventată drept Eminescu, pur și simplu pentru că așa le-a ”spus GPT”?
Un oraș care se știe rescris
Cred că cititorii BucurestiiVechisiNoi înțeleg preocuparea asta mai bine decât alții.Pentru că Bucureștiul e, el însuși, un text rescris. Un papirus peste care s-a tot scris, strat peste strat, uneori cu buldozerul. Case demolate ca să facă loc altora, străzi redenumite de câteva ori într-un secol, biserici mutate din drum sau ascunse între blocuri, cartiere întregi rase și înlocuite cu o versiune „modernizată” a orașului, prezentată, și ea, drept firească.
Noi, cei care iubim orașul vechi, trăim de mult cu durerea asta: aceea de a ști că ce s-a pierdut nu mai poate fi recuperat și că, peste o generație, nimeni nu va mai ști ce a stat acolo. Cine n-a apucat casa veche nu duce lipsa ei. Nu poți jeli ce nu știi că ai avut.
Exact asta face acum inteligența artificială cu textele noastre. Ce a făcut buldozerul cu o casă de patrimoniu, face un model de limbaj cu o poezie, cu un document vechi, cu o mărturie. O rescrie, o netezește, o „modernizează”, și o pune în circulație drept original. Diferența e că demolarea unei case se vede. Rescrierea unui text nu lasă moloz. E o pierdere fără urme, tăcută, pe care doar cel care mai ține minte originalul o poate observa.
Memoria culturală nu se externalizează
Multă vreme am crezut că memoria culturală e în siguranță odată ce e scrisă. Că, atât timp cât textul există undeva, el se păstrează. Azi nu mai e adevărat. Nu pentru că textele dispar, ci pentru că, între noi și ele, se așază tot mai des un intermediar care nu deosebește adevărul de plauzibil. Un model de limbaj nu e antrenat să fie fidel, ci să sune convingător. Iar ceva care sună convingător e cel mai greu de pus la îndoială.
E responsabilitatea noastră să nu rescriem vechiul
Aici e responsabilitatea noastră și e mai mare, nu mai mică, decât înainte. Cu cât instrumentul e mai puternic, cu atât cântărește mai greu cine îl verifică. Nu putem preda unei mașini paza propriei memorii, așa cum nu putem preda unui algoritm decizia de a păstra sau a demola o casă. Verificarea, discernământul, grija față de ce am moștenit, toate rămân omenești. O bibliotecă, un anticariat, un profesor care încă cere poezia pe de rost, un arhivist care ține originalul, aceștia devin, brusc, mai importanți ca oricând. Nu sunt relicve ale unui trecut depășit. Sunt gardienii unei memorii pe care nimeni altcineva nu o mai apără.
Nu scriu asta ca să resping tehnologia. O folosesc zilnic și îi văd puterea. Scriu pentru că iubesc lucrurile vechi, orașul vechi, textele vechi, și pentru că am văzut, cu ochii mei, cât de ușor pot fi ele rescrise fără ca cineva să bage de seamă. Un oraș care nu-și mai cunoaște straturile devine un decor. Un popor care nu-și mai recunoaște propriile texte devine, la fel, ușor de rescris.
E nevoie de altceva în acest context AI. Există un mod de a învăța și de a conduce care pornește exact de aici, de la a observa cu adevărat, a asculta și a simți încotro merită să mergem, în loc să repetăm mecanic ce ne pune trecutul, sau acum, mașina, în față. L-am descris pe larg, pornind de la Teoria U a lui Otto Scharmer, în articolul despre cum să înveți și să conduci în era inteligenței artificiale. Aici, în paginile acestei reviste, mă opresc la ce mă doare cel mai tare: că, dacă nu suntem atenți, s-ar putea să pierdem nu doar case și străzi, ci și cuvintele care ne-au ținut împreună.
Revenind.
De Ziua Limbii Române, o mașină mi-a arătat un Eminescu care nu era Eminescu. Am închis ecranul și am deschis o carte. Nu din nostalgie, ci din grijă pentru mine pentru viitor. Asta pentru că memoria, ca și orașul, nu se păstrează cu 0 efort. Se păstrează doar cât mai există cineva care ține minte cum a fost cu adevărat.
Sursa foto: pixabay.com
Print screen Chat
