Despre o pagină de Gazetă Municipală, prinsă într-o ramă pe un perete din Sectorul 2, în care doi oameni își luau rămas-bun de la un București care încă nu dispăruse de tot.
Sunt lucruri pe care nu te aștepți să le găsești într-un restaurant. Pe un perete dintr-un local din nordul Bucureștiului, înrămată ca un tablou, atârnă o pagină de ziar. Hârtia s-a subțiat, marginile s-au tocit, literele au prins culoarea ceaiului uitat în cană. Te apropii din curiozitate — și dai, fără să vrei, peste dorul a doi oameni care au murit acum aproape un veac.
E Gazeta Municipală, anul 14, numărul 690, 21 octombrie 1943 — „organ săptămânal de informație și critică edilitară”, apărut în fiecare duminică. În ciuda numelui, nu era publicația Primăriei, ci un ziar particular care comenta — uneori usturător — treburile orașului. Iar pe această filă, una lângă alta, două articole jelesc același lucru: un București care se ducea. Unul plânge un drum și o zahana. Celălalt plânge niște hale. Le citești azi și înțelegi că un oraș nu moare niciodată dintr-odată — moare pe bucăți, iar cineva e mereu acolo să-l vadă plecând.
Omul care plângea după vrăbii
Primul articol e semnat de scriitorul Ioachim Botez — profesor de română prin liceele provinciei, autorul Însemnărilor unui belfer, despre care Lovinescu spunea că e „mare prozator”. Se cheamă Plumbuita, altă dată și acum și începe cu o frază care sună a oftat:
„Acum, calea ce duce la mănăstirea Plumbuita… nu mai are farmecul de altădată.”
Drumul acela, scria el, „începe din gura Oborului bucureștean și tot scoboară până la matca mocirloasă a gârliței” — adică din inima Oborului, peste câmp, spre dâmbul mănăstirii de pe malul Colentinei. Se modernizase. Și, modernizându-se, își pierduse sufletul.
Ce plângea Botez, de fapt? Nu palate, nu biserici. Plângea amănuntele. Iată-l — și e una dintre cele mai frumoase invocări ale unei lumi pierdute din toată proza noastră interbelică:
„Nu se mai văd dugheni bătrânești cu șoproane plecate ca un sombrero, unde poposeau drumeții băutori și dejugau căruțele cu butii de țuică bine mirositoare venite dela deal. Au pierit prăjinele înalte de câțiva stânjeni de pe la porțile fostelor hanuri, în vârful cărora se legăna câte un lanț de fân. Nu se mai arată nicăieri în fața prăvăliilor hambare cu orz, cu meiu, cu tărâțe, cu hrișcă, unde toată ziua se scăldau și ciuguleau vrăbiile, nici brâiele acelea lungi și în feldefel de colori întinse ca niște stindarde sub streșini…”
Vrăbiile care se scăldau în hambarele cu mei. Brâiele țesute, întinse ca stindardele. Lighenașele de alamă „strălucind de departe ca luna când se știrbește”. În locul lor, scria el cu năduf, răsăreau cârciumi noi, cu „firme de tinichea care de care mai urâte”. În cel mai întunecat an al secolului, un om se așază și jelește niște vrăbii. Poate de-aceea pagina asta încă doare.
Bulibașa, Pofiton și fumul de la zahana
Inima textului — și partea care te face să zâmbești printre rânduri — e zahanaua de pe malul Colentinei: abatorul de odinioară, unde se tăiau oile și caprele, se bătea pastrama, se umpleau cârnații. În jur, cârciumile; în jurul cârciumilor, viața. Botez își amintește un chef din tinerețe:
„…când fumul fripturilor de berbec și pastramei de capră dela cârciumile din jurul zahanalei, se ridica spre cer ca o jertfă păgânească…”
La masă cânta un lăutar poreclit Bulibașa, „cu glasul ridicat”, un cântec care răsună și azi de pe hârtia îngălbenită:
„Când o fi la moartea mea,
Ui-la, la; ui-la, laaa…
Să mă’ngroape unde-or vrea,
Ui-la, la; ui-la, laaa…
Și în loc de candelă…”
Dar personajul care merită un roman întreg e altul: Pofiton.
„…bețivul vestit care ademenea și pe alții la băutură numai cât scotea din buzunar niște urechi de oaie sărate și pipărate cum știa numai el.”
Vă închipuiți? Un om a cărui întreagă artă de a-și face tovarăși de pahar erau niște urechi de oaie ținute la sare în buzunarul hainei. Pofiton, bețivul Plumbuitei, e genul de personaj pe care nicio ficțiune nu l-ar fi putut inventa mai bine decât viața.
Când Botez se întoarce la zahana „după atâta amar de vreme”, o găsește moartă. În ușa unei dughene părăsite, o femeie singură. Cere ceva de mâncare și primește, în loc, o glumă acră:
„— Ai ceva?
— Ce?
— Cârnați.
— Ce cârnați?.. Io n’am nici fudulii!..”
Acolo unde fumegau cândva „cazanele uriașe cu seu clocotind”, acum zac saci plini de cârpe adunate din gunoaie. Iar clădirea cea mare a zahanalei, văruită proaspăt, stă închisă în soarele amiezii — și Botez îi găsește cea mai neașteptată imagine din tot textul:
„…parc-ai o moschee fără turn, uitată de Profetul iubitor de berbeci cu seu mult.”
O moschee fără turn. Un loc al cărnii și al fumului, prefăcut în cimitir de petice. Greu de uitat.
Mănăstirea care a dat numele locului
Merită să ne oprim o clipă la mănăstirea pe care o pomenește Botez, pentru că povestea ei e mai veche și mai limpede decât „cică”-ul din articol. Mănăstirea Plumbuita a fost începută în jurul anului 1560 de Petru Vodă cel Tânăr, fiul lui Mircea Ciobanul și al Doamnei Chiajna, și terminată de urmașii lui. Numele i se trage, spun localnicii, de la acoperișul de plumb cu care fusese învelită — plumb pe care, zice legenda, Matei Basarab l-ar fi topit pentru ghiulele când a dat, în 1632, chiar sub zidurile ei, bătălia cu Radu Iliaș. Tot aici, în 1821, Tudor Vladimirescu și-a așezat o vreme tabăra; și tot aici funcționase, încă din 1573, una dintre primele tiparnițe ale Bucureștiului. Un dâmb mic, dar cu greutate în istoria orașului.
Pe aceeași pagină, un al doilea bocet
Și acum partea care leagă „vechi” de „nou”. În coloana de alături, pe aceeași filă, un alt bucureștean — M. Dragomir — își vărsa amarul, dar despre cu totul altceva: despre Halele din Obor.
În vara lui 1935, scria el, fuseseră dărâmate halele din plin centrul orașului, iar piețele de en-gros mutate la Obor — o decizie pe care o punea pe seama unor „interese de ordin electoral”. Rezultatul, în ochii lui, încăpea într-un cuvânt:
„…ce putem spune decât: dezastru?”
Halele cele noi rămăseseră neterminate; războiul prinsese construcția la jumătate, scheletul de fier ruginea sub cerul liber. La intrare, un mal de pământ scos din săpături zăcea de zece ani — ajuns, scria Dragomir, „martor al impotenței edilitare, closet public, maidan de gunoaie”. Negustorii mutați din vechea piață Bibescu Vodă, unde fiecare avusese pivnița lui de cărămidă, nimeriseră acum în țarcuri cu pereții dintr-o scândură de doi centimetri — „boală curată”, scria el. Iar articolul se închidea aproape ca o rugăciune:
„Trebuie să se termine odată zidirea halelor.”
Două bocete, două destine
Aici stă frumusețea acestei pagini — și motivul pentru care merită agățată pe un perete. Cele două jeluiri au avut soarte opuse.
Lumea lui Botez chiar s-a dus. Zahanaua, dughenele cu șoproane, brâiele întinse sub streșini, Pofiton și urechile lui de oaie — toate au pierit, exact cum se temea el.
Dar ruga lui Dragomir a fost ascultată. Scheletul ruginit pe care-l blestema a fost, până la urmă, terminat. Halele Obor stau și azi în picioare — vii, pline, gălăgioase, exact cum și le-ar fi dorit. E locul unde tot Bucureștiul coboară și acum după roșii de țară, brânză și, mai ales, mici — mititeii pe grătar fiind, poate, singura tradiție din zonă care nu doar că a supraviețuit, ci a și învins. Acolo unde un om vedea, în 1943, o ruină și o rușine, noi avem azi una dintre cele mai iubite instituții ale orașului.
Pagina care n-a vrut să se piardă
Iar pagina aceea îngălbenită n-a ajuns întâmplător sub geam. A fost pusă acolo, ca s-o poată citi oricine, la Restaurant Ceaun — un loc cu un mic muzeu de obiecte tradiționale, în aceeași parte a orașului dintre Obor și Colentina despre care scriau cei doi. Alături de ziar stau zeci de alte mărturii ale unui București cotidian: ulcele, țesături, icoane, unelte. Iar în bucătărie se face și azi pastramă de oaie, se frig fripturi, fierbe ceva bun în ceaune — chiar lumea pe care Botez o credea moartă. Nu s-a dus, până la urmă, chiar de tot. Doar s-a îmblânzit.
Asta facem, poate, când prindem o filă veche într-o ramă: spunem, fără vorbe mari, că nu vrem să uităm. Și că, pentru a iubi cu adevărat un cartier așa cum e azi, trebuie din când în când să-l citim așa cum era ieri — cu ochii cuiva care l-a iubit destul cât să-l plângă.
Surse: Gazeta Municipală, an 14, nr. 690, 21 octombrie 1943, articolele semnate Ioachim Botez și M. Dragomir. Exemplarul original e expus în restaurant.
Sursa foto: ceaun.ro
