Am văzut filmul despre Michael Jackson și mi-a lăsat senzația aia rară de poveste care nu se termină aici, se oprește undeva în anii ’80 și simți clar că urmează un part 2, pentru că sunt multe lucruri care abia încep să prindă contur
Nu e genul de biopic care îți aruncă în față o listă de momente celebre, ci mai degrabă te lasă să-l descoperi pe Michael treptat, cu fragilități, cu întrebări, cu dorința constantă de a găsi un loc în care să fie bine, dincolo de scenă
Relația cu tatăl lui e greu de dus ca spectator, pentru că nu e doar strictă, e toxică, construită pe frică și control, pe umilințe care au rămas cu el, inclusiv porecla „Năsosul” care i-a alimentat complexele și nevoia de a-și schimba imaginea, de a ascunde vitiligo-ul, de a deveni, cumva, altcineva în ochii lumii
În același timp, filmul arată și partea aia vulnerabilă, copilul care nu avea unde să se ducă și care își găsea refugiul în povești, în lumea lui, în ideea de Peter Pan, ca un loc sigur în care putea să respire fără presiune
Mi-a plăcut că filmul nu trece superficial nici peste episodul reclamei Pepsi din 1984, accidentul de pe platou în urma căruia părul lui Michael a luat foc în timpul filmărilor. E un moment pe care unii și-l amintesc, iar alții doar l-au auzit menționat, dar filmul îl folosește bine: nu ca șoc, ci ca punct în care începi să vezi mai clar omul din spatele imaginii.
Dintr-o apariție gândită să fie perfectă, cu totul pus la punct până la ultimul detaliu, ajungi brusc într-o zonă mult mai fragilă. Îl vezi vulnerabil, rănit, prins între dorința de a controla totul și limitele propriului corp.
Mi se pare una dintre scenele care spun mult despre el: despre presiunea uriașă de a fi impecabil, despre obsesia pentru perfecțiune, dar și despre urmele lăsate de un tată care i-a cerut mereu mai mult. Reclama devine, cumva, mai mult decât o reclamă. Devine imaginea unui om care a fost împins, și s-a împins singur, să funcționeze mereu ca un spectacol.
Și, dincolo de toate, filmul transmite ceva foarte simplu și foarte puternic, că Michael chiar a vrut să facă bine cu muzica lui, nu era doar despre succes sau faimă, era despre ideea de a schimba ceva în oameni, de a-i face să simtă, să se conecteze, să fie mai buni unii cu alții, și cumva, a reușit asta
Momentul de ruptură se simte în 1988, mai ales în concertele de pe Wembley Stadium, unde energia e complet diferită, e un artist care nu mai cântă din frică, ci din libertate, și asta se vede în tot, în voce, în mișcare, în felul în care stă pe scenă
Jaafar Jackson chiar surprinde foarte bine esența lui, nu doar gesturile, ci și vulnerabilitatea și forța în același timp, nu pare că imită, pare că înțelege. Este impecabil în rol.
Filmul e o experiență, nu doar o poveste, te prinde și te lasă cu gândul că mai e mult de spus
Distribuit în România de Ro Image 2000, l-am văzut în IMAX, la invitația Ran Communication, și chiar merită experiența pe ecran mare: muzica lui se simte mult mai intens, iar tu ai impresia că ești acolo, în mijlocul spectacolului.
