Motto: „Uneori iubirea e ca un ecou între două note.” (Andrei Slăvuțeanu)
Andrei Slăvuțeanu începe să își ocupe deja un loc din ce în ce mai special în galeria importanților poeți, eseiști și, cel mai important, dramaturgi pe care îi urmăresc, îi admir și îi aplaud.
Textele sale abundă de profunzimi filosofice, de introspecții psihologice teribil de puternice, iar în piesele sale de teatru reușește cu o foarte mare ușurință să urmeze întocmai sfatul Marelui Will pentru a pune oglinda în fața cititorilor și a spectatorilor. Și nu face acest lucru într-un mod agresiv.
Dimpotrivă, subtilitatea cu care își deapănă firele poveștilor, ușurința cu care întoarce vorbele pentru a construi o anumită lume cu o anume atmosferă, totul realizat doar prin forța cuvintelor denotă un mare rafinament al scriiturii și o impresionantă cunoaștere a spiritului omenesc, a diverselor tipologii și caractere, dar și a celor mai ascunse dorințe și gânduri ale oricăruia dintre noi.
Rar am întâlnit un poet și dramaturg contemporan român care să disece cu atâta delicatețe sufletul omului și să-și ofere publicului propriile gânduri, emoții și sentimente cu atâta generozitate.
„Nimeni nu aplaudă” – profunzimea unui text de excepție
După o foarte impresionantă seară de deschidere a festivalului internațional de jazz de la Sibiu, din data de 5 noiembrie, la Sinagoga Mare a orașului, a doua zi a adus întâlnirea cu un nou text dramatic semnat de Andrei Slăvuțeanu, avându-i protagoniști pe aceiași doi artiști tineri și talentați aplaudați cu o seară în urmă – Mădălina Ioana Petre (chitară, voce) și Alexandru Pribeagu (actor).
De această dată, însă, spectacolul a fost unul cu totul diferit. Intitulându-se „Nimeni nu aplaudă”, piesa lui Andrei Slăvuțeanu în care vorbește despre destinul unui artist, făcând, de fapt, acea subtilă legătură amintită mai sus dintre figura creatorului scenic (fie el muzician, actor, dansator) și imaginea Omului, la modul absolut.
Metaforele folosite de autor pentru a descrie tumultul interior uman, tulburările și frământările care ne marchează fiecăruia parcursul existenței, precum și frumusețea unor sentimente înălțătoare precum iubirea, compasiunea, generozitatea de a oferi aproapelui tot ce ai mai de preț au înlesnit transmiterea mesajului piesei către public.
Un spectacol altfel
Montarea piesei a beneficiat de o construcție regizorală diferită. Îndrăznesc să spun că discutăm despre un spectacol…altfel. Și tocmai aici rezidă o parte din interesul pe care cei prezenți l-au manifestat pentru „Nimeni nu aplaudă”.
Reprezentația a fost gândită sub forma clasică tot de sorginte shakespeariană a „teatrului în teatru”, ceea ce a permis o mai ușoară identificare a spectatorilor cu drama personajului principal. Acestuia din urmă i-a dat viață Alexandru Pribeagu, unul dintre cei mai expresivi actori pe care îi cunosc și care, de această dată, și-a adus în scenă întreg bagajul de modalități de expresie actoricească.
De la o rostire naturală a unui text care în mâinile unui actor neexperimentat ar risca să sune fals până la momentele excelente de pantomimă, confirmând pregătirea sa în acest domeniu teatral la Sorbona, având-o profesoară pe marea Ella Jaroszewicz, Alexandru Pribeagu a demonstrat că este un demn aspirant la titlul de unul din actorii importanți ai scenei românești.
Referindu-mă strict la mișcarea scenică elaborată nu pot decât să afirm încă o dată că am avut șansa să urmărim unul din acei rari artiști care reușește cu lejeritate să transmită unele din cele mai puternice emoții și senzații fără a-i fi necesare vorbele.
Bineînțeles, tot textul lui Andrei Slăvuțeanu a fost redat nu doar cu deja amintitul firesc al rostirii, dar și cu multă implicare, cu pasiune, cu suflet (pentru a folosi un termen mai popular). Trăirea scenică s-a simțit din fiecare replică, din fiecare pas hotărât sau ezitant al personajului, din fiecare oftat și accent căzut pe o anumită silabă.
Totodată dedublarea lui Alexandru Pribeagu care a reușit astfel să delimiteze imaginea artistului care sosește într-un teatru pentru o repetiție oarecare de cea a personajului pe care îl va juca mi-a adus oarecum aminte de o anume influență brechtiană tocmai prin acea senzație de obiectivare care, în cele din urmă, nu poate duce decât la cele mai puternice emoții în rândul publicului.
Însuși finalul atât de diferit și neașteptat, în care publicul este dezorientat, neștiind dacă spectacolul s-a încheiat sau nu, a fost construit foarte bine nu doar datorită textului deosebit al lui Andrei Slăvuțeanu, ci și grație acestei ușurințe de a separa cele două fațete pe care a demonstrat-o cu asupra de măsură Alexandru Pribeagu.
Importanța muzicii în spectacolul de teatru
Prezența Mădălinei Ioana Petre a fost, de asemenea, un punct de maxim interes nu doar pentru mine, ci pentru întregul public aflat în Sala Oglinzilor a Formului Democrat al Germanilor din România. Misiunea sa scenică a fost una destul de ingrată, căci pe lângă faptul că s-a aflat în spațiul de joc încă dinaintea intrării publicului în sală și până la final, a trebuit să țină piept doar cu ajutorul vocii și a chitarei textului amplu și profund, precum și mișcării scenice elaborate a partenerului său.
Iar Mădălina Ioana Petre a ieșit din nou triumfătoare și din aceasta nouă provocare artistică. Prin glasul său cristalin și, totuși, atât de puternic, ea a însoțit cu empatie, cu eleganță și grație personajul interpretat de Alexandru Pribeagu, dublându-i prin muzica sa toate acele frământări și treceri de la o stare la alta, punctându-le, amplificându-le și uneori chiar ocrotindu-le.
Se știe deja ce rol crucial are arta sunetelor în teatru, fie că este live sau o simplă coloană sonoră înregistrată. Ei bine, de această dată, când vorbim de „Nimeni nu aplaudă”, un spectacol de teatru-jazz, partea muzicală este vitală. Fără ea, reprezentația ar pierde jumătate din farmec, dar și din însemnătatea filosofică.
Pentru că prezența Mădălinei Ioana Petre anunță, de fapt, o îngemănare între trup și suflet, între conștient și subconștient, între corpul fizic și conștiința care te poate judeca, sprijini sau îți poate fi chiar, aparent doar, împotrivă. Delicatețea interpretării vocal-instrumentale, atenția cu care artista a urmărit fiecare gest, fiecare replică a partenerului său a potențat această legătură aproape viscerală dintre cei doi și le-a permis o sincronizare a emoțiilor, a modului și momentelor în care ele trebuiau livrate publicului, dar și una strict din punct de vedere tehnic.
Reușita unei seri remarcabile de teatru-jazz
Nici nu este de mirare că, la final, spectatorii aflați într-un număr foarte mare păreau să nu-și mai dorească să părăsească sala. Acea senzație hipnotică coroborată cu ruptura bruscă creată de plecarea actorului și crearea unei nesiguranțe asupra faptului că ne aflam la finalul spectacolului, dar și felul în care Alexandru Pribeagu și Mădălina Ioana Petre au transmis puternicul mesaj de impact al textului lui Andrei Slăvuțeanu au contribuit la starea ușor nostalgică și marcată de o liniște interioară deosebită pe care au simțit-o și declarat-o mulți dintre cei prezenți.
Cronică și fotografii realizate de Tudor Sicomaș
